Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu a luat foile.
La început a zâmbit neîncrezător.
Apoi a citit prima pagină.
A doua.
S-a întors la prima și s-a uitat la dată.
Mirela ieșise deja din sufragerie.
— Ce este asta? întrebă el.
— Nu știu, spuse ea.
— Este numele tău.
— Atunci poate sunt niște analize mai vechi.
Radu ridică foaia.
— Sunt făcute cu patru zile înainte să vii la noi.
Mirela tăcu.
— Ai fost însărcinată vreodată?
Fața ei se schimbă.
— Am pierdut sarcina.
Pentru o secundă, Radu păru că vrea s-o creadă.
Apoi se uită iar la documente.
— Înainte să vii aici?
— Da.
— Și ai venit în casa noastră spunându-ne că încă ești însărcinată?
Mirela începu să plângă.
— Mi-a fost frică.
— De ce?
— Pentru că nu aveam unde să mă duc!
Radu rămase cu foile în mână.
— Trei luni, Mirela.
— Sunt sora ta!
— Ți-am dat bani pentru analize.
— Am avut nevoie de bani!
— Pentru medicamente.
— Am avut nevoie și de ăia!
Vocea ei se ridică.
— Ce voiai să fac? Să dorm în gară? Dacă vă spuneam doar că am rămas fără serviciu, Alina nu mă primea niciodată!
M-am uitat la ea.
— Eu te-am primit.
Mirela se întoarse spre mine.
— Pentru că ai crezut că sunt gravidă.
— Nu știi asta.
— Ba da. Știu exact ce părere ai despre mine.
Radu aruncă foile pe masă.
— Îți strângi lucrurile.
Mirela încremeni.
— Ce?
— Pleci.
— Acum?
— Da.
Atunci fața ei se schimbă complet.
Lacrimile dispărură.
— Nu.
Radu o privi.
— Cum adică nu?
— N-am unde să mă duc.
— Trebuia să te gândești la asta înainte să ne minți.
Mirela făcu un pas spre el.
— Mi-ai promis.
Radu tăcu.
— Când a murit tata, mi-ai promis că nu mă lași singură niciodată. Mai ții minte?
Am văzut exact momentul în care furia lui Radu s-a lovit de vinovăție.
Mirela l-a văzut și ea.
Și a apăsat.
— Tu ai fost singurul om pe care l-am mai avut. Acum mă arunci în stradă pentru ea?
Arătă spre mine.
— Nu pentru Alina.
— Ba exact pentru ea! De trei luni încearcă să mă dea afară și acum i-ai dat ce voia.
— Ai inventat un copil!
— Pentru că eram disperată!
Radu se trecu cu mâna peste față.
Mirela se apropie.
— Dă-mi o lună. Atât. Îmi găsesc serviciu, strâng bani și plec.
El nu răspunse.
Atunci am înțeles că se gândea să accepte.
— Nu, am spus.
Radu se întoarse spre mine.
— Alina…
— Nu.
— Este noapte.
— Nu am spus s-o lași pe stradă. Dar în casa asta nu mai rămâne.
— Vorbim despre sora mea.
— Știu foarte bine despre cine vorbim.
Am arătat spre hârtii.
— Problema nu este doar că ne-a mințit. A folosit minciuna asta ca să mă transforme pe mine în omul rău din propria mea casă. Iar tu ai ajutat-o.
Radu încremeni.
— Eu?
— De câte ori ți-am spus că ceva nu este în regulă?
N-a răspuns.
— De câte ori mi-ai spus că n-am răbdare? Că sunt lipsită de empatie? Că vreau să dau afară o femeie însărcinată?
Mirela interveni:
— Doamne, acum faci totul despre tine!
M-am întors spre ea.
— Nu. Acum vorbesc despre casa mea.
Radu se așeză.
Pentru prima dată în seara aceea, nu mai părea doar furios pe Mirela.
Părea că începe să înțeleagă ce făcuse el.
După câteva minute își luă telefonul.
— Ce faci? întrebă Mirela.
— Îți găsesc unde să dormi.
— Am unde să dorm. Aici.
— Nu.
I-a plătit cinci nopți la o pensiune modestă.
Nu o lună.
Nu „până se pune pe picioare”.
Cinci nopți.
— Mâine îți trimit locurile de muncă pe care le găsesc, spuse. Dacă vrei ajutor să te ridici, te ajut. Dacă vrei să continui să minți ca să te întrețină cineva, nu.
Mirela îl privi de parcă nu-l mai recunoștea.
— Tata ar fi fost scârbit de tine.
Radu a închis ochii.
Replica îl lovise.
Dar de data asta n-a cedat.
— Poate. Dar tata nu mi-a cerut niciodată să te ajut să minți.
Mirela și-a strâns lucrurile.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Ai câștigat.
— Nu era un concurs.
A trântit ușa.
Am crezut că se terminase.
În dimineața următoare telefonul lui Radu era plin de mesaje.
Mama lor.
Două mătuși.
Un văr.
Mirela le spusese tuturor că fratele ei și soția lui o aruncaseră în stradă în timp ce era însărcinată.
Una dintre mătuși îi scrisese:
„Orice problemă ați avea, un copil nu are nicio vină.”
Radu stătea la masa din bucătărie și citea mesajele.
— O să le treacă, spuse.
M-am uitat la el.
— Nu.
— Ce?
— Exact asta ai făcut și cu mine. Ai lăsat-o pe ea să spună povestea și ai presupus că adevărul se va rezolva singur.
Radu rămase tăcut.
— De data asta o rezolvi tu.
Și a făcut-o.
Nu le-a trimis analizele Mirelei.
Nu avea nevoie să-i distribuie documentele medicale prin familie.
I-a sunat.
Pe rând.
Le-a spus că Mirela nu fusese însărcinată când venise la noi, că îi mințise timp de trei luni și că folosise presupusa sarcină pentru a obține bani și locuință.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Și Alina mi-a spus de mai multe ori că există o problemă. Eu am ales să n-o cred. Asta este partea mea de vină.
Când a închis ultimul apel, s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău.
Nu i-am spus că era în regulă.
Pentru că nu era.
— Problema mea nu mai este Mirela, Radu.
— Știu.
— Nu cred că știi.
M-am așezat în fața lui.
— A trebuit să găsesc o analiză medicală ca tu să mă crezi. Dacă nu găseam hârtiile alea, cât timp mai trebuia să trăiesc așa?
N-a avut răspuns.
— Eu sunt soția ta. Și timp de trei luni m-am simțit musafir în propria casă.
— Ai dreptate.
— Nu-mi trebuie să-mi spui că am dreptate acum. Trebuia să mă asculți atunci.
Radu și-a coborât privirea.
Acolo a rămas problema dintre noi.
Nu s-a reparat în seara aceea.
Nici în următoarea.
Mirela nu s-a mai întors în apartamentul nostru.
Radu a ajutat-o să găsească două interviuri și i-a spus clar că nu îi mai dă bani. Relația lor a rămas rece și limitată, iar când încerca din nou să mă facă vinovată pentru ce se întâmplase, el încheia conversația.
Dar nici eu nu am revenit la felul în care fusesem înainte.
Câteva săptămâni mai târziu, Radu a venit acasă și m-a găsit în bucătărie.
— Mirela m-a sunat.
M-am oprit.
— Și?
— Are serviciu. Vrea să vină duminică să vorbim.
Am simțit imediat tensiunea veche.
Radu a observat.
— I-am spus că nu vine aici.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Pentru că nu mai invit pe nimeni să locuiască, să rămână sau să intre în viața noastră fără să vorbesc mai întâi cu tine.
Nu era o declarație spectaculoasă.
Nu ștergea cele trei luni.
Dar era prima dată când nu trebuia să găsesc o dovadă ca să fiu ascultată.
Iar pentru moment, asta era singurul lucru pe care eram dispusă să construiesc.