Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua zi am mers la mama lui George.
Nu pentru el.
Voiam să aflu ce îi spusese despre noi și, mai ales, ce alte lucruri aflaseră ceilalți despre viața mea înaintea mea.
Când am intrat, primul lucru pe care l-am văzut a fost masa.
Creveții.
Somonul afumat.
Brânzeturile.
Tortul.
Pe un platou recunoșteam chiar și șunca pe care o cumpărasem pentru sandvișurile mele de la serviciu.
Aproape jumătate din frigiderul nostru ajunsese acolo.
— Uite-l și pe omul de afaceri! strigă mătușa Lucreția când îl văzu pe George.
El zâmbi stânjenit.
— Hai, mătușă…
Mama lui îl sărută pe obraz.
— Las-o să vorbească. Sunt mândră de tine. După atâtea probleme, în sfârșit ți-ai revenit.
M-am așezat.
— Și-a revenit?
— Păi da. Mi-a spus că noul proiect deja începe să producă bani.
M-am uitat la George.
— Serios?
Privirea pe care mi-a aruncat-o spunea clar să tac.
Lucreția nu observase nimic.
— Și ce faci mai exact?
George își drese vocea.
— Consultanță pentru magazine online. Încă suntem la început.
„Suntem”.
De șase luni, singurul lucru pe care îl văzusem făcând constant pe internet era să se joace și să caute lucruri pe care voia să le cumpere.
Dar nu l-am contrazis.
Mama lui continuă:
— Important este că muncește. Și uite ce frumos din partea lui: din primul câștig s-a gândit la mine.
Arătă spre masă.
Atunci am înțeles.
Nu doar că îmi folosise banii.
Se lăudase cu ei.
— George ți-a spus că toate astea sunt cumpărate din primul lui câștig?
Mama lui păru surprinsă.
— Da. De ce?
Mi-am scos telefonul și am deschis tranzacția.
— Pentru că primul lui câștig seamănă foarte mult cu cardul meu.
Am pus telefonul pe masă.
1.100 de lei.
George lăsă furculița jos.
— Mariana, iar începi?
Mama lui se uită la sumă, apoi la produsele de pe masă.
— George?
— Suntem căsătoriți. Nu i-am furat banii unei străine.
— Nu asta te-am întrebat, spuse ea.
Lucreția își lăsă și ea paharul jos.
— Ai plătit masa asta cu banii Marianei și ne-ai spus că sunt câștigați de tine?
George se enervă.
— Dumnezeule, sunt doar niște cumpărături!
Mama lui se ridică.
Începu să strângă produsele care încă nu fuseseră desfăcute.
— Ce faci? întrebă George.
— Le iei acasă.
— Ți le-am adus ție.
— Nu tu mi le-ai adus. Mariana mi le-a cumpărat fără să știe.
Pentru prima dată de când ajunseserăm acolo, George nu mai părea stânjenit.
Părea furios.
Nu pentru ceea ce făcuse.
Pentru că fusese prins.
Dar lucrurile nu se opriră acolo.
Mama lui se întoarse spre mine.
— Mariana, eu chiar nu înțeleg. George mi-a spus că acum vă descurcați foarte bine. Că el plătește chiria și tu reușești să pui aproape tot salariul deoparte.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— El v-a spus asta?
George se ridică imediat.
— Hai să plecăm.
— Stai jos, îi spuse mama lui.
Tonul ei se schimbase.
— Este adevărat?
Am răspuns eu.
— De șase luni plătesc singură chiria.
Mama lui rămase nemișcată.
— Dar utilitățile?
— Tot eu.
— Cumpărăturile?
— Tot eu.
Lucreția se uită la nepotul ei.
— Și tu ce plătești?
George împinse scaunul și ieși pe balcon.
Telefonul îi rămăsese lângă farfurie.
În secunda următoare, ecranul se aprinse.
O notificare bancară.
Nu trebuia să-i atingă nimeni telefonul ca să vadă despre ce era vorba.
O rată de 740 de lei ajungea la scadență.
Mama lui o văzu prima.
Când George reveni, îl aștepta cu brațele încrucișate.
— Ce rată ai?
El își luă telefonul.
— Nu este treaba voastră.
— Ba începe să fie treaba mea când vii aici, îmi spui că ai o afacere și te lauzi cu mâncare cumpărată de soția ta.
A urmat aproape o jumătate de oră în care fiecare răspuns al lui George a scos la iveală încă o minciună.
Consola nu fusese cumpărată din ultimii bani rămași din firmă, așa cum îmi spusese.
Era în rate.
Telefonul lui nou era tot în rate.
Mai avea două credite mici de consum.
Iar proiectul de „consultanță pentru magazine online” nu exista.
În fața mamei lui, George construise imaginea unui bărbat care își revenise financiar.
Acasă, imaginea aceea era plătită de mine.
Pe drumul spre apartament, n-a vorbit câteva minute.
Apoi a izbucnit:
— Ești mulțumită?
— De ce?
— M-ai făcut de râs în fața mamei și a mătușii mele.
— Eu?
— Puteai să taci.
M-am întors spre el.
— Am tăcut șase luni, George.
— Sunt soțul tău.
— Exact. Nu copilul meu.
N-a mai spus nimic până acasă.
Când am intrat în apartament, m-am dus direct în dormitor și am scos un dosar din dulap.
George mă urmărea.
— Ce mai e și asta?
Am pus contractul de închiriere pe masă.
— Contractul expiră peste trei săptămâni.
— Știu.
— Proprietarul m-a întrebat deja dacă vreau să-l prelungesc.
— Și?
— I-am spus că nu.
George mă privi câteva secunde fără să înțeleagă.
— Cum adică nu?
— Nu îl prelungesc.
— Și unde locuim?
— Eu am găsit o garsonieră aproape de clinică.
Abia atunci înțelese.
— Tu?
— Da.
— Dar eu?
— Va trebui să hotărăști singur.
Fața i se schimbă.
— Desfaci o căsnicie pentru niște cumpărături de 1.100 de lei?
— Nu.
Am arătat spre apartament.
— Pentru șase luni în care am plătit singură locul ăsta. Pentru șase luni de facturi și mâncare. Pentru cardul meu folosit fără să mă întrebi. Pentru ratele despre care m-ai mințit. Și pentru că, în timp ce eu te întrețineam fiindcă te credeam într-o perioadă grea, tu le spuneai celorlalți că mă întreții pe mine.
— Am avut nevoie de timp.
— Și ți l-am dat.
— Atunci de ce faci asta?
M-am uitat la el.
— Pentru că la un moment dat ai încetat să mai folosești timpul ca să ieși din situația asta. Ai început să folosești situația ca să trăiești pe banii mei.
A doua zi, George se trezi înaintea mea.
Când m-am întors de la serviciu, vasele erau spălate.
Își refăcuse CV-ul.
Trimisese câteva aplicații.
Pregătise chiar și cina.
— Vezi? spuse. Pot să mă schimb.
— Cred că poți.
Zâmbi.
— Atunci nu trebuie să pleci.
— Ba da.
Zâmbetul îi dispăru.
— Mariana…
— Dacă începi să faci toate lucrurile astea abia când afli că pierzi apartamentul și omul care îți plătește viața, eu nu am cum să știu dacă te-ai schimbat sau doar te-ai speriat.
Nu mai voiam să petrec alte șase luni încercând să aflu.
Câteva zile mai târziu, mama lui a venit la clinică.
Când am văzut-o în sala de așteptare, m-am pregătit pentru scandal.
În schimb, mi-a întins un plic.
— Ce este?
— Cei 1.100 de lei.
— Nu îi vreau.
— Mâncarea a ajuns la mine.
— Fără să știți cum fusese cumpărată.
A rămas cu plicul în mână.
— Atunci de ce nu-i iei?
— Pentru că nu dumneavoastră trebuie să-mi dați banii înapoi.
A înțeles.
Și-a coborât privirea.
— Cred că am reparat prea multe lucruri în urma lui George.
— Și eu am făcut același lucru.
De data aceasta, niciuna dintre noi nu mai avea de gând s-o facă.
După expirarea contractului, eu m-am mutat în garsonieră.
George s-a întors la mama lui.
A rezistat acolo două săptămâni fără serviciu.
În a treia, mama lui i-a pus pe masă o foaie.
Partea lui din utilități.
Mâncarea.
Și o sumă pentru cheltuielile casei.
— Mamă, vorbești serios?
— Foarte serios.
— Sunt fiul tău.
— Știu. Tocmai de aceea cred că era cazul să nu mai plătească altă femeie ca tu să stai acasă.
George s-a angajat la un depozit câteva zile mai târziu.
Nu era afacerea despre care povestise.
Nu era „marea oportunitate” pe care o așteptase jumătate de an.
Era un serviciu.
Și pentru prima dată după multe luni își plătea singur ratele.
Eu nu m-am întors.
Garsoniera mea era mult mai mică decât apartamentul în care locuiserăm împreună.
Nu avea sufragerie mare și nici balcon.
În prima seară, după ce am terminat de despachetat, mi s-a făcut foame.
Am deschis frigiderul.
Ouăle erau acolo.
Laptele era acolo.
Caserola pe care o pregătisem pentru serviciu era exact în locul în care o lăsasem.
Am închis ușa frigiderului și am râs.
Pentru prima dată după mult timp, nu trebuia să calculez cât mă va costa să susțin doi adulți.
Șase luni mai târziu, George mi-a trimis un mesaj.
Nu mi-a cerut bani.
Nu m-a rugat să mă întorc.
Mi-a scris doar:
— Acum am înțeles de ce ai plecat. Nu pentru mâncare și nici pentru cei 1.100 de lei. Ajunsesem să cred că tot ceea ce făceai pentru mine mi se cuvenea.
Am citit mesajul de două ori.
Apoi i-am răspuns:
— Exact.
Atât.
Poate chiar se schimbase.
Speram să fie adevărat.
Dar nu mai era responsabilitatea mea să aștept ca să aflu.
Cumpărăturile acelea de 1.100 de lei nu fuseseră nici pe departe cei mai mulți bani pe care George îi cheltuise în lunile în care îl întreținusem.
Fuseseră doar momentul în care am văzut limpede ce se întâmpla.
George îmi golise frigiderul convins că, atunci când mă întorc de la muncă, îl voi umple din nou.
De data aceasta, n-am mai făcut-o.