Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce electrocasnice noi?
Petru își trecu mâna peste față.
— Nu aici.
Am râs scurt.
— Ai chemat doi oameni să-mi golească bucătăria, dar acum ți se pare nepotrivit să discutăm aici?
Margareta interveni imediat:
— Ce mai contează? A vrut să-ți facă și ție un bine.
M-am întors spre ea.
— Cum?
— Petru a comandat altele noi. Mai moderne. Tu rămâi cu lucruri noi, noi le luăm pe acestea. Toată lumea câștigă.
Pentru o secundă chiar am rămas fără cuvinte.
Apoi m-am uitat la Petru.
— Cu ce bani?
— Le-am luat în rate.
— Pe numele cui?
Tăcere.
— Petru.
— Pe al meu.
Margareta ridică mâinile.
— Și care e tragedia? Are salariu.
— Nu asta am întrebat.
M-am apropiat de Petru.
— Ai făcut un credit ca să înlocuiești lucruri perfect funcționale, doar pentru că le-ai promis pe ale mele părinților tăi?
— Nu e un credit. Sunt rate.
— Sunt bani pe care îi vei plăti luni întregi.
— Îi plătesc eu.
— Din bugetul din care plătim casa.
Petru ridică vocea.
— Și ce voiai să fac? Să-i spun mamei că nu o ajut, deși avem două salarii și un apartament plin?
Atunci am înțeles că nu îi părea rău.
Îi părea rău doar că fusese prins înainte să se termine mutarea.
— Oamenii aceștia pleacă, am spus.
— Vica…
— Acum.
Transportatorii nici nu au așteptat continuarea. Și-au strâns chingile, au luat căruciorul și au ieșit.
Margareta se repezi spre ușă.
— Stați! V-am plătit!
Unul dintre ei se întoarse.
— Discutați cu fiul dumneavoastră. Noi nu scoatem bunuri când proprietarul spune că nu avem permisiune.
Ușa s-a închis.
Margareta s-a întors spre mine.
— Ești mulțumită? L-ai făcut de râs în fața unor străini.
— El m-a mințit în fața unor străini.
— Pentru un frigider!
— Nu este despre frigider.
Petru izbucni:
— Atunci despre ce naiba este?
M-am uitat la el.
— Despre faptul că ai decis ce pleacă din casa mea, ai comandat alte lucruri fără să discutăm și ai spus unor necunoscuți că eu mi-am dat acordul.
— Este și casa mea!
— Este casa în care trăiești cu mine. Apartamentul este proprietatea mea de dinaintea căsătoriei.
Fața lui se schimbă.
— Aha. Am ajuns și aici.
— Tu ai ajuns aici când ai făcut lista.
Margareta lovi cu palma în spătarul unui scaun.
— Petru, mergem. Las-o singură cu proprietatea ei, dacă asta valorează mai mult decât familia.
Petru nu se mișcă.
— Mamă…
— Ce „mamă”? Ai spus că lucrurile sunt rezolvate!
Și atunci Margareta a spus ceva ce mi-a confirmat că situația fusese pregătită de mai mult timp.
— Noi le-am dat deja pe ale noastre!
M-am uitat la ea.
— Ce ați dat?
Petru închise ochii.
Părinții lui își goliseră deja bucătăria după renovare. Frigiderul vechi și mașina de spălat fuseseră date unor rude, pentru că Petru le promisese că ale noastre urmau să ajungă la ei.
Nu mai era vorba despre o idee aruncată într-o conversație.
Soțul meu își construise un plan în care acordul meu fusese considerat inutil.
— Deci de asta trebuiau luate astăzi.
Petru încercă să se apropie.
— Am vrut să rezolv fără să te stresez.
— Nu. Ai vrut să rezolvi fără să mă întrebi.
— Pentru că știam că vei refuza!
Replica lui a rămas între noi.
— Exact, am spus. Știai răspunsul meu și ai decis că nu contează.
Margareta plecă furioasă.
Petru rămase.
Dar pentru prima dată de când eram căsătoriți, nu mai simțeam că simplul fapt că rămânea în apartament însemna că lucrurile dintre noi erau în regulă.
În seara aceea i-am spus clar:
— Mama ta nu mai intră aici fără să fie invitată. Iar tu anulezi comanda și rezolvi ratele pe care le-ai făcut.
Petru se încruntă.
— Nu-mi interzici mie să-mi aduc mama în casă.
— Nu-ți interzic să-ți vezi mama. Îți spun cine mai intră în proprietatea mea după ce a venit cu o camionetă să ia lucruri fără acordul meu.
— Deci chiar asta faci? Mă pui să aleg?
— Nu. Alegerea ai făcut-o deja când ai scris „soția mea știe”.
Petru și-a luat geaca.
— Mă duc la mama câteva zile. Poate te calmezi.
— Bine.
S-a oprit.
Cred că se aștepta să-l opresc.
N-am făcut-o.
Au trecut patru zile fără să vorbim.
În a cincea, Petru m-a sunat.
— Trebuie să discutăm.
Ne-am întâlnit într-o cafenea, nu acasă.
Părea obosit.
— Mama vrea să-i cumpăr frigider și mașină de spălat.
— Normal. Le-a dat pe ale ei.
— Sunt aproape șase mii de lei.
— Știu.
— Și mai am și ratele pentru cele comandate la noi.
Am rămas tăcută.
Pentru prima dată, Petru trebuia să plătească din propriul buzunar generozitatea pe care o oferise atât de ușor din lucrurile mele.
— Am anulat comanda, spuse.
— Bine.
— Am pierdut avansul.
— Îmi pare rău.
M-a privit surprins.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
— Nu știu.
Am lăsat câteva secunde să treacă.
— Petru, problema nu este că ai vrut să-ți ajuți părinții. Dacă veneai la mine și spuneai: „Mama și tata au nevoie de electrocasnice, putem contribui?”, probabil găseam o soluție.
— Știu.
— Nu. Acum știi. Atunci ai considerat că este mai simplu să mă minți.
Și-a coborât privirea.
— Am crezut că după ce vin cele noi n-o să mai conteze.
— Asta este partea care mă sperie cel mai tare. Ai crezut că, dacă rezultatul îți convenea ție, acordul meu devenea opțional.
Nu ne-am împăcat în cafeneaua aceea.
Și nici a doua zi.
Petru a rămas la mama lui aproape trei săptămâni.
În timpul acela și-a cumpărat părinților un frigider și o mașină de spălat mai ieftine, din banii lui. Pentru prima dată, promisiunea făcută de el familiei lui a fost plătită de el.
Când mi-a cerut să se întoarcă, i-am spus că nu era suficient să promită că „nu mai face”.
Aveam nevoie să știu dacă înțelegea ce făcuse.
— Am hotărât că dreptul meu de a locui cu tine îmi dădea dreptul să hotărăsc asupra lucrurilor tale, mi-a spus. Și când am știut că vei spune nu, te-am scos pur și simplu din decizie.
Asta era, în sfârșit, adevărul.
Petru s-a întors.
Dar nu ne-am întors la relația de dinainte.
Mama lui nu a mai avut cheie de la apartament.
Nicio cheltuială importantă pentru familiile noastre nu a mai fost făcută fără să discutăm înainte.
Iar eu am încetat să mai confund pacea cu cedarea.
În ziua în care camioneta a venit la ușa mea, nu mi-am salvat frigiderul.
Mi-am salvat dreptul de a spune „nu” în propria mea casă.
Iar Petru a înțeles, în sfârșit, că dacă voia să numească locul acela „casa noastră”, trebuia să se comporte ca un soț care trăiește alături de mine, nu ca un proprietar care hotărăște în locul meu.