Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Larisa se apropie de birou.
— Ce este?
Sorin închise dosarul înainte ca ea să-l poată lua.
— Nimic.
— Dacă este nimic, atunci de ce ai albit la față? am întrebat.
Sorin mă privi.
— Adriana, nu te juca.
Nu mă jucam.
Spațiul de aproape patru sute de metri pătrați în care funcționa showroom-ul fusese al bunicului meu. Îl moștenisem înainte să mă căsătoresc.
Când Sorin își deschisese firma, îi propusesem să folosească spațiul.
La început trebuia să fie temporar.
Apoi au trecut cincisprezece ani.
Firma crescuse, showroom-ul devenise cunoscut, iar Sorin ajunsese să vorbească despre acel loc ca și cum i-ar fi aparținut.
Eu nu-l corectasem.
Până atunci.
— Este o notificare, i-am spus. Din momentul acesta, firma ta nu mai folosește spațiul în aceleași condiții.
Sorin izbucni:
— Firma noastră!
— Nu. Aseară ai fost foarte atent să-mi explici care mai este locul meu. Firma este pe numele tău. Tu ai vrut asta de la început.
— Și tu ai muncit aici cincisprezece ani!
— Gratuit. Tocmai asta este problema.
Larisa se retrase un pas.
Sorin luă documentul din nou.
— Vrei să mă dai afară?
— Ai două variante. Semnezi un contract de închiriere la un preț normal pentru zona asta sau eliberezi spațiul în termenul prevăzut.
A trântit dosarul pe birou.
— Știi ce înseamnă să mut showroom-ul?
— Da.
Știam mai bine decât el.
— Avem comenzi în desfășurare! Avem angajați! Avem clienți! Dacă faci asta acum, nu mă lovești doar pe mine.
Aici era pârghia lui.
Și știa exact unde să lovească.
— Oamenii aceia n-au nicio vină pentru ce s-a întâmplat între noi, continuă el. Dacă vrei să te răzbuni pe mine, fă-o. Dar nu distruge locurile lor de muncă.
Pentru o clipă am tăcut.
Larisa mă privea.
Sorin văzu ezitarea și continuă:
— Și încă ceva. Firma a investit bani aici. Pardoseală, iluminat, instalații, vitrine. Nu poți să te trezești într-o dimineață și să spui că totul este numai al tău.
— Tocmai de aceea am discutat deja cu un avocat.
A tăcut.
— Nu te dau afară astăzi. Nu opresc activitatea. Nu blochez comenzile. Dar perioada în care firma ta folosește aproape gratuit proprietatea mea s-a terminat.
— După cincisprezece ani de căsnicie îmi ceri chirie?
— După cincisprezece ani în care ți-am oferit spațiul și munca mea, ai venit la aniversarea mea cu altă femeie și mi-ai spus că ea îmi ia locul.
Am arătat spre Larisa.
— Ai vrut separare. Acum o avem.
Larisa se întoarse spre Sorin.
— Mi-ai spus că showroom-ul este al tău.
El nu răspunse.
— Sorin?
— Nu acum.
— Și mi-ai spus că Adriana doar te ajuta din când în când.
M-am uitat la ea.
Nu mai părea deloc femeia sigură pe ea de la restaurant.
— Aici sunt comenzile, i-am spus. Dacă urmează să mă înlocuiești, ai tot ce îți trebuie ca să începi.
Mi-am luat geanta.
Sorin veni după mine până la ușă.
— Dacă pleci acum, să nu te aștepți să te mai întorci când te răzgândești.
M-am oprit.
— Sorin, încă nu ai înțeles.
M-am întors spre el.
— Eu nu încerc să mă întorc. Eu plec.
În primele zile m-a sunat de unsprezece ori.
Nu ca să-și ceară iertare.
Pentru muncă.
Unde era confirmarea unei comenzi.
Ce transportator foloseam pentru Italia.
Cine trebuia sunat pentru un montaj întârziat.
Unde găsea istoricul reclamațiilor unui client.
La primele două apeluri i-am răspuns.
La al treilea am spus:
— Sorin, ai vrut ca Larisa să-mi preia locul. Las-o să-l preia.
— Nu știe încă toate lucrurile!
— Nici eu nu le știam acum cincisprezece ani.
A închis furios.
Firma nu s-a prăbușit.
Dar nici nu a continuat ca înainte.
După două săptămâni, Sorin a fost obligat să angajeze o femeie cu experiență pentru partea de logistică și relația cu furnizorii.
Pentru prima dată, munca pe care o făcusem eu avea un salariu trecut într-un contract.
Când am aflat suma, m-a durut.
Nu pentru că era mare.
Ci pentru că înțelesesem cât valorase timpul meu în toți acei ani și cât de ușor acceptasem eu însămi să valoreze zero.
Problema spațiului a rămas însă între noi.
Sorin refuza contractul.
Susținea că chiria era prea mare și că investițiile făcute de firmă trebuiau luate în calcul.
Eu nu am cedat.
Au urmat două întâlniri prin avocați.
Fără țipete.
Fără amenințări.
Doar cifre.
La a treia întâlnire, Sorin a venit singur.
A pus contractul pe masă.
— Accept chiria dacă îmi garantezi trei ani.
— Doi.
— Trei.
— Doi, cu posibilitate de prelungire dacă plățile sunt făcute la timp.
M-a privit lung.
— Ai devenit foarte rece.
— Nu. Am încetat să confund căsnicia cu munca gratuită.
A semnat.
În luna următoare a intrat în cont prima chirie.
Nu am sărbătorit.
Nu simțeam că îl învinsesem.
Simțeam doar cât de absurd fusese faptul că avusesem nevoie să-mi distrugă căsnicia pentru a începe să-mi respect propria muncă.
Divorțul a mers înainte.
Apartamentul și spațiul comercial, dobândite de mine înaintea căsătoriei, au rămas ale mele. Pentru bunurile dobândite împreună am ajuns, prin avocați, la o împărțire pe care niciunul dintre noi n-a iubit-o, dar pe care amândoi am acceptat-o.
Eu am pierdut și eu ceva.
Nu doar un soț.
Am pierdut afacerea în care investisem cincisprezece ani din viață.
Cunoșteam fiecare colț al showroom-ului, fiecare furnizor important și aproape fiecare client vechi.
În primele luni mi-a fost greu să trec prin fața clădirii și să nu intru.
Dar nu m-am întors.
Sorin a rămas cu firma.
A continuat s-o conducă.
Doar că acum plătea chirie pentru spațiu și salariu pentru munca pe care eu o făcusem gratuit.
Nu știu dacă a rămas cu Larisa.
După divorț, n-am mai întrebat.
Nu mai era problema mea.
Ultima noastră discuție adevărată a avut loc câteva luni mai târziu.
Venise să semneze un act legat de spațiu.
După ce termină, rămase câteva secunde în fața biroului.
— Adriana…
— Da?
— În seara aniversării tale am vrut să te rănesc.
Nu am răspuns.
— Eram convins că, orice aș face, tu vei rămâne. Că showroom-ul, firma, anii noștri împreună… toate te vor ține lângă mine.
— Știu.
— Și m-am înșelat.
Am închis dosarul.
— Da.
A privit în jurul showroom-ului.
— Ai fi putut să-mi distrugi afacerea.
— Aș fi putut să-ți fac viața mult mai grea.
— De ce n-ai făcut-o?
— Pentru că nu voiam afacerea ta, Sorin.
L-am privit drept în ochi.
— Voiam doar să nu mai construiesc gratuit viața unui bărbat care mă umilea în public.
N-a mai avut nimic de spus.
A plecat.
Eu am rămas câteva minute în spațiul acela în care muncisem cincisprezece ani.
Apoi am stins lumina și am încuiat ușa.
Sorin îmi spusese în fața tuturor că altă femeie îmi va lua locul.
Într-un fel, avusese dreptate.
Larisa putea să ia locul de lângă el.
Putea chiar să stea la biroul la care lucrasem eu.
Dar exista un lucru pe care nici ea, nici Sorin nu-l mai puteau lua de la mine:
anii mei urmau să-mi aparțină din nou.
Iar căsnicia noastră s-a încheiat definitiv în ziua în care am încetat să mai muncesc ca să salvez ceva ce Sorin alesese deja să distrugă.