Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dacă pleci pentru atâta lucru, poate problema nu este familia noastră.
Am deschis ușa.
— Aveți dreptate.
M-am uitat o ultimă dată la soțul meu.
— Problema este că Mihai a început să mintă ca să nu fie nevoit să aleagă între ce promite vouă și ce îmi promite mie.
Am ieșit.
La hotel am pus geanta pe podea și am rămas aproape zece minute pe marginea patului fără să-mi scot paltonul.
Telefonul vibra.
Mihai.
Nu am răspuns.
A sunat din nou.
Apoi au început mesajele.
„Te rog, răspunde.”
„Am greșit.”
„Nu trebuia să-ți spun că nu știam.”
Ultimul era diferit:
„Mama spune că dacă le trimit acum la hotel, nu mai vrea să audă de mine.”
M-am uitat mult la ecran.
Acolo era problema noastră, redusă la o singură propoziție.
Mama lui îi pusese o condiție.
Iar Mihai încă îmi trimitea mie problema ca să o rezolv.
I-am răspuns:
„Atunci hotărăște ce faci. De data asta fără să mă folosești pe mine drept scuză.”
Nu mi-a mai scris în seara aceea.
A doua zi, în jurul prânzului, m-a sunat Marina.
Am ezitat înainte să răspund.
— Ioana, îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Eu chiar am crezut că ai fost de acord.
Părea sinceră.
— Mihai mi-a spus săptămâna trecută că a vorbit cu tine. Am refuzat o cameră la o pensiune pentru că mi-a spus că arunc banii degeaba.
Asta m-a durut mai mult decât mă așteptasem.
Nu fusese o minciună spusă în panică atunci când ele apăruseră la ușă.
Mihai avusese o săptămână întreagă să-mi spună.
— Cât intenționați să rămâneți?
Marina tăcu.
— Sincer?
— Da.
— Eu mă gândeam la trei-patru săptămâni. Mama spunea că poate dura și două luni până găsesc ceva bun și că nu are rost să mă grăbesc.
Am închis ochii.
— Două luni?
— Eu nu voiam atât.
— Dar mama lui Mihai plănuia deja asta.
— Da.
După ce am închis, am sunat recepția și am prelungit camera încă o noapte.
Nu mă întorceam ca să țin un discurs despre respect.
Nu mai aveam energie pentru discursuri.
În după-amiaza aceea, Mihai a venit la hotel.
Arăta de parcă nu dormise.
— Pot să intru?
— Cinci minute.
A intrat și a rămas în picioare.
— Marina mi-a spus că te-a sunat.
— Da.
— Știu că am făcut o mizerie.
— De ce ai mințit?
— Pentru că știam că vei spune nu.
— Nu știi asta.
— Ioana…
— Poate aș fi spus nu. Poate aș fi acceptat două săptămâni. Poate am fi plătit împreună o pensiune. Nu mai contează. Mi-ai luat posibilitatea să decid.
Mihai își frecă fruntea.
— Marina era disperată. Mama mă suna zilnic. Îmi spunea că după moartea tatei eu sunt singurul bărbat pe care se poate baza familia.
În sfârșit ajunsesem la adevăr.
Tatăl lui murise cu șapte ani înainte.
Mihai fusese cel care rezolvase tot după aceea.
Facturi.
Reparații.
Problemele mamei.
Problemele Marinei.
Bani împrumutați.
Drumuri.
De fiecare dată când încerca să spună nu, Valentina îi amintea:
„Tatăl tău n-ar fi lăsat familia la greu.”
— Înțeleg de ce îți este greu să-i spui nu, i-am spus.
Mihai ridică privirea.
— Dar?
— Dar ai rezolvat problema spunându-mi mie „nu” fără să mă întrebi.
Tăcu.
— Ce vrei să fac?
— Nu vreau să-ți spun eu.
— Ioana…
— Asta ai făcut mereu. Mama ta cere ceva, tu nu poți s-o refuzi, iar apoi vii la mine și negociezi cât trebuie să suport eu ca să nu se supere ea.
Mihai se așeză.
— Dacă le spun să plece acum, mama rupe legătura cu mine.
— Este alegerea ei.
— E mama mea.
— Știu.
— Tu chiar poți fi atât de rece?
M-am uitat la el.
— Eu dorm la hotel pentru că trei oameni locuiesc acum în casa mea după ce soțul meu le-a spus că au permisiunea mea. Și tot eu sunt rece?
Și-a coborât capul.
După câteva secunde s-a ridicat.
— Vii acasă?
— Nu astăzi.
— Atunci când?
— Când vei putea să-mi spui ce ai hotărât fără să începi propoziția cu „mama spune”.
A plecat.
În seara aceea n-am primit niciun mesaj.
A doua zi dimineață m-a sunat.
— Vino acasă, te rog.
— Sunt încă acolo?
— Da.
Am tăcut.
— Dar trebuie să fii aici.
Am simțit imediat că ceva se întâmplase.
— De ce?
— Pentru că mama refuză să plece.
Am ajuns după o oră.
Valentina stătea în sufragerie cu brațele încrucișate.
Marina împacheta.
Daria era în camera mică.
Mihai stătea lângă masă.
— În sfârșit, spuse Valentina când m-a văzut. Poate acum terminăm circul.
Nu mi-am dat jos paltonul.
— Ce se întâmplă?
Mihai răspunse:
— I-am spus Marinei că îi plătesc eu două săptămâni la o pensiune și o ajut să caute o chirie.
Am privit-o pe Marina.
— Pentru mine e în regulă, spuse ea repede. Nici nu vreau să stau aici după tot ce s-a întâmplat.
Valentina lovi cu palma brațul fotoliului.
— Pentru ea poate!
Apoi se întoarse spre fiul ei.
— Eu nu plec nicăieri.
— Mamă, ai venit pentru weekend.
— Am venit să-mi ajut fata.
— O putem ajuta fără să locuiască aici.
— Asta spune ea?
Arătă spre mine.
Mihai inspiră adânc.
— Nu. Asta spun eu.
Valentina râse.
— Tu?
— Da.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Nu discutăm despre tot ce ai făcut pentru mine.
— Ba exact despre asta discutăm! Cine te-a crescut singură după ce a murit taică-tu? Cine ți-a dat banii pentru avansul mașinii? Cine a stat lângă tine când n-aveai nimic?
Mihai se albi.
Acum înțelegeam de ce îi era atât de greu.
Valentina nu oferea ajutor fără să-l păstreze undeva, într-un registru nevăzut.
— Sunt recunoscător, mamă.
— Atunci dovedește.
— Cum?
— Nu mă dai afară din casa fiului meu pentru că soția lui face o criză.
Am intervenit:
— Este și casa mea.
Valentina nici măcar nu m-a privit.
— Dacă plec astăzi, Mihai, să știi că la mine nu mai vii.
Marina se opri din împachetat.
— Mamă, nu face asta.
— Tu taci.
Apoi Valentina se uită la fiul ei.
— Alege.
Mihai nu spuse nimic.
Zece secunde.
Poate cincisprezece.
Pentru mine au fost suficiente.
Mi-am strâns geanta.
— Am înțeles.
M-am întors spre ușă.
— Ioana, stai.
Nu m-am oprit.
Atunci l-am auzit:
— Mamă, pleci.
M-am întors.
Valentina îl privea de parcă o lovise.
— Ce?
— Nu aleg între soția mea și mama mea. Refuz alegerea asta.
— Tocmai ai ales!
— Nu. Tu ai decis că dacă nu primești ce vrei, nu mai sunt fiul tău.
Vocea îi tremura.
Dar continua.
— Eu ți-am promis casa fără să vorbesc cu Ioana. Eu am mințit-o. Este vina mea. Dar nu voi repara minciuna obligând-o tot pe ea să plece.
Valentina își luă geanta.
— Foarte bine.
— Mamă…
— Nu mă mai numi așa dacă asta ai hotărât.
A plecat.
Marina a început să plângă.
Nu după mult timp, a plecat și ea cu Daria la pensiunea pe care Mihai o găsise.
Eu am rămas în hol.
Mihai a închis ușa.
— Îmi pare rău.
— Știu.
A încercat să se apropie.
Am făcut un pas înapoi.
— Dar nu s-a rezolvat.
S-a oprit.
— Tocmai am dat-o afară pe mama.
— Și trebuia să ajung eu la hotel ca să faci asta.
Nu i-a convenit.
Am văzut.
Dar nu s-a apărat.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să aud asta acum. Vreau să văd ce faci data viitoare.
În noaptea aceea am dormit acasă.
Dar nu pentru că totul fusese iertat.
Mihai a dormit în sufragerie.
În următoarele săptămâni, Valentina nu i-a vorbit.
A trimis însă mesaje rudelor.
Curând au început telefoanele.
„Cum poți să-ți dai mama afară?”
„O femeie vine și pleacă, mama rămâne.”
„Ioana te-a întors împotriva familiei.”
Pentru prima dată, Mihai nu mi-a cerut mie să tac ca să fie pace.
Le-a răspuns singur:
— Eu am mințit-o pe Ioana și am promis casa noastră fără acordul ei. Nu ea a creat problema.
Unii au înțeles.
Alții nu.
Valentina nu a venit să-și ceară scuze.
Nici eu n-am cerut asta.
Marina și-a găsit o chirie după unsprezece zile. Relația mea cu ea a rămas civilizată, tocmai pentru că înțelesese că fusese mințită și ea.
Cu Valentina, lucrurile au rămas reci.
Mihai a reluat legătura cu ea după câteva luni, dar cu o regulă simplă: putea să-și vadă fiul, însă nu mai putea decide ce se întâmpla în casa noastră.
Eu n-am devenit brusc cea mai bună prietenă a soacrei mele.
Și nici nu era nevoie.
Mai important a fost ce s-a întâmplat între mine și Mihai.
Nu i-am cerut să aleagă între mine și mama lui.
I-am cerut ceva mult mai greu pentru el:
să înceteze să mă sacrifice pe mine de fiecare dată când îi era teamă să o dezamăgească pe ea.
Asta aproape ne-a costat căsnicia.
Dar a înțeles înainte să fie prea târziu.
Iar eu am înțeles altceva.
În seara în care am ieșit cu geanta din propriul apartament, nu plecam pentru că trei oameni veniseră cu două valize.
Plecam pentru că soțul meu le oferise ceva ce nu era numai al lui.
Casa noastră.
Decizia mea.
Și, mai ales, dreptul meu de a spune „nu”.
Când m-am întors, lucrurile acelea erau din nou ale mele.
Nu pentru că Valentina acceptase.
Ci pentru că Mihai înțelesese, în sfârșit, că dacă voia să rămână soțul meu, nu mai putea cumpăra liniștea cu mama lui plătind de fiecare dată cu mine.