Mama a fost prima care și-a revenit.
— Mihai, vorbești serios? Pentru o oală pe foc?
Am întors privirea spre Elena.
— De când este așa?
Ea a coborât ochii.
— Nu contează…
— Ba contează.
N-a răspuns.
În schimb, tata a ridicat din umeri.
— Exagerezi. Ea stă acasă toată ziua. Normal că mai gătește, mai spală…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Stă acasă?
Am luat copilul din brațele Elenei.
Era încins de plâns.
Obosit.
Neadormit.
M-am uitat din nou spre mama.
— Știi la ce oră s-a culcat azi-noapte?
Nimeni n-a răspuns.
— La două și jumătate. Cel mic a făcut febră.
La șase dimineața era din nou în picioare.
A pregătit micul dejun pentru voi.
A spălat vasele.
A pus două mașini de rufe.
A făcut cumpărături.
A schimbat copilul de nu mai știe de câte ori.
Iar voi…
v-ați uitat la televizor.
Florin a pufnit.
— Hai, măi, că doar n-am obligat-o noi.
Atunci Elena a ridicat pentru prima dată privirea.
Avea ochii plini de lacrimi.
— Nu… nu m-a obligat nimeni.
Am vrut doar să vă simțiți bine.
Mi-a fost teamă că dacă spun ceva…
Mihai o să creadă că nu vă accept.
Cuvintele ei au căzut peste mine mai greu decât orice reproș.
Ea tăcuse ca să mă protejeze pe mine.
Iar eu nu văzusem nimic.
M-am apropiat și i-am luat mâna.
— Iartă-mă.
Trebuia să observ mai devreme.
În dimineața următoare, părinții mei își făceau bagajele.
Mama plângea.
— Nu ne poți da afară…
Suntem părinții tăi.
Am dat încet din cap.
— Tocmai pentru că sunteți părinții mei, trebuia să fiți primii care o respectau pe femeia care îmi crește copilul.
Tata a încercat să spună ceva.
— Noi…
n-am vrut…
— Știu.
Dar nici n-ați vrut să vedeți.
Florin și-a luat geanta fără să scoată un cuvânt.
Pentru prima dată îl vedeam rușinat.
Apartamentul a redevenit liniștit.
În aceeași seară am comandat mâncare.
I-am spus Elenei să nu intre în bucătărie.
Am făcut eu baie celui mic.
L-am adormit.
Apoi am intrat în sufragerie.
Elena dormea pe canapea.
Cu televizorul stins.
Ținea încă în mână monitorul copilului.
Probabil adormise așteptând să se trezească din nou.
Am acoperit-o cu o pătură.
În clipa aceea a deschis încet ochii.
— S-a trezit?
a șoptit speriată.
Am zâmbit.
— Nu.
De data asta dormi tu.
De copil mă ocup eu.
A început să plângă.
Nu de tristețe.
Ci de ușurare.
Și atunci am înțeles ceva ce n-am să uit niciodată.
Uneori, cea mai mare oboseală nu vine din muncă.
Ci din faptul că duci singur o povară pe care ceilalți nici măcar nu se opresc s-o observe.
În seara aceea i-am promis un singur lucru.
Că în casa noastră…
nu va mai fi niciodată singură.