Am ieșit pe poartă fără să mă uit înapoi.
În spatele meu s-a făcut o liniște ciudată.
Apoi am auzit vocea lui Marius.
— Irina! Întoarce-te imediat!
N-am întors capul.
După câteva secunde, un taxi a oprit în fața casei.
Șoferul mi-a deschis portiera.
— Bună ziua. Dumneavoastră ați comandat?
Am urcat fără să mai privesc spre curte.
În oglinda mașinii l-am văzut pe Marius ieșind în stradă cu șorțul încă în mână.
Nu înțelegea.
Era convins că mă voi întoarce peste cinci minute.
— Unde mergem? m-a întrebat șoferul.
Am rămas câteva clipe pe gânduri.
Apoi am spus:
— La hotelul de lângă parc.
Nu voiam să fug.
Nu voiam divorț.
Nu voiam scandal.
Voiam doar o zi în care nimeni să nu-mi spună:
„Irina, mai adu…”
„Irina, mai taie…”
„Irina, mai pune…”
La hotel mi-am închis telefonul.
Am făcut un duș lung.
Am comandat o supă și o salată.
Am mâncat în liniște.
Apoi am adormit.
M-am trezit după aproape cinci ore.
Nu-mi mai aminteam când dormisem ultima dată atât de adânc.
Când am deschis telefonul…
aveam douăzeci și șapte de apeluri pierdute.
Nouă de la Marius.
Patru de la Lucian.
Două de la Petre.
Și un mesaj de la Alina.
“Irina… îmi pare rău. Abia azi mi-am dat seama cât muncești.”
Acasă…
petrecerea se terminase altfel decât își imaginase Marius.
Carnea se arsese.
Salatele rămăseseră neterminate.
Nimeni nu știa unde sunt farfuriile, tacâmurile sau sosurile.
La un moment dat, Lucian îi spusese râzând:
— Băi… noi chiar n-am fost în stare să punem singuri o masă?
Dar nimeni nu mai râsese.
Alina fusese prima care se ridicase.
— Eu plec.
Mi se pare că Irina avea dreptate.
Apoi plecaseră și ceilalți.
Grătarul se terminase înainte să apuce să înceapă.
Seara târziu, cineva a bătut încet la ușa camerei mele.
Era Marius.
Avea aceeași șapcă, dar nu mai avea zâmbetul de dimineață.
Ținea în mână șorțul.
L-a așezat pe masă.
— Am înțeles.
Am rămas tăcută.
— Nu… n-am înțeles azi.
Ar fi trebuit să înțeleg de ani de zile.
S-a așezat pe marginea scaunului.
— Știi ce m-a lovit cel mai tare?
Am clătinat din cap.
— Că după ce ai plecat… nici eu n-am fost în stare să găsesc jumătate din lucrurile din bucătărie.
Și atunci mi-am dat seama că trăiesc într-o casă pe care doar tu o ții în picioare.
Avea ochii umezi.
— Îmi pare rău, Irina.
Nu pentru grătar.
Pentru toți anii în care am crezut că este normal să faci totul singură.
Am oftat.
— Eu nu aveam nevoie de scuze.
Aveam nevoie de un partener.
În weekendul următor am făcut din nou grătar.
Tot cu aceiași prieteni.
Numai că de data aceasta…
Marius aprindea focul.
Lucian tăia pâinea.
Petre pregătea salata.
Toma spăla vasele.
Iar Alina m-a prins de mână și m-a tras pe șezlong.
— Astăzi stai.
Ne ocupăm noi.
M-am uitat spre Marius.
Mi-a zâmbit.
— Irina…
mai ții minte șorțul?
Am zâmbit și eu.
— Da.
— L-am păstrat.
Ca să nu uit niciodată ziua în care era să-mi pierd soția din cauza propriei nepăsări.
În după-amiaza aceea am băut prima cafea caldă până la capăt.
Fără să mă ridic nici măcar o dată de pe scaun.
Și am înțeles că uneori o femeie nu pleacă fiindcă nu mai iubește.
Pleacă doar ca să-i amintească celui de lângă ea că iubirea nu înseamnă să cari singură toată casa în spate.