Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Cine nu trebuia să-mi spună?”
Carmen a rămas cu telefonul la ureche.
Din difuzor s-a auzit vocea lui Radu:
“Mamă?”
Carmen a închis apelul.
“Andreea, ce cauți acasă?”
Am aproape râs.
“Eu? În casa mea?”
“Nu asta am vrut să spun.”
“Atunci spune ce ai vrut.”
Și-a pus telefonul în geantă.
“Vorbeam cu Radu despre altceva.”
“Perfect. Despre cine spuneai că, dacă ar fi vorbit, eu aș fi făcut scandal?”
N-a răspuns.
“Despre Luca?”
Fața ei mi-a dat răspunsul înaintea gurii.
“Carmen, Luca mi-a spus.”
A închis ochii o secundă.
Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
“Copilul ăsta chiar nu știe să țină nimic pentru el.”
Am privit-o.
“Are cinci ani.”
“Știu.”
“Exact. Are cinci ani. Nu trebuia să țină nimic pentru voi.”
“Nu înțelegi situația.”
“Atunci explică-mi.”
“Nu eu am făcut nimic.”
“Dar i-ai spus copilului meu că tatăl lui poate pleca din cauza lui dacă vorbește.”
“Am vrut să-l liniștesc.”
“Cum? Făcându-l să creadă că familia lui depinde de tăcerea lui?”
Carmen a ridicat vocea.
“Am vrut să vă protejez familia!”
“De cine?”
A tăcut.
“De Simona?”
A coborât ochii.
Atât.
Am simțit o furie atât de limpede încât nici măcar nu mai aveam nevoie să țip.
“De când?”
“Nu știu exact.”
“Minți.”
“Nu mint.”
“Atunci ce știai?”
Carmen s-a așezat pe marginea unui scaun din hol.
“Radu mi-a spus acum câteva luni că are probleme.”
“În căsnicie?”
“Cu femeia aceea.”
Am simțit gust amar în gură.
“Deci știai.”
“Mi-a spus că se terminase.”
“Și după ce se terminase a adus-o în dormitorul nostru?”
Carmen n-a răspuns.
“De câte ori a fost aici?”
“Nu știu.”
“De câte ori?”
“Eu știu de două.”
Două.
Nu o dată.
Două.
“Și tu ce făceai?”
Carmen s-a ridicat.
“Prima dată nu era Luca acasă.”
“Și a doua?”
“Era bolnav.”
“Știu că era bolnav. Eu eram la serviciu.”
“Radu mi-a spus să vin să stau cu el.”
Am simțit cum mi se schimbă respirația.
“Cu Luca.”
“Da.”
“Ca Radu să stea cu Simona.”
“Andreea…”
“Răspunde.”
“Am crezut că vor să vorbească.”
Am râs scurt.
“În dormitorul meu? Cu halatul meu pe ea?”
Carmen a tăcut.
“Și când Luca i-a văzut?”
“Am intrat imediat după el.”
“Și i-ai spus să nu-mi spună.”
“Era speriat.”
“Nu. L-ai speriat tu.”
Asta a oprit-o.
“Tu i-ai spus că tatăl lui poate pleca dacă vorbește.”
“Am încercat să evit o nenorocire.”
“Nu. Ai încercat să eviți consecințele pentru fiul tău.”
Telefonul meu a început să sune.
Radu.
L-am lăsat.
A sunat din nou.
Tot nu am răspuns.
Carmen s-a ridicat.
“Trebuie să vorbiți voi doi.”
“Vom vorbi.”
“Eu plec.”
“Nu.”
S-a oprit.
“Rămâi.”
“De ce?”
“Pentru că de data asta nu mai pleci înainte să ajungă el și apoi să-i explici tu ce s-a întâmplat.”
Radu a ajuns după aproximativ douăzeci de minute.
A deschis ușa grăbit.
M-a văzut în sufragerie.
Apoi pe mama lui.
“Ce se întâmplă?”
“Carmen, spune-i”, am zis.
“Andreea…”
“Spune-i ce mi-ai spus.”
Radu s-a uitat la mama lui.
“Mamă?”
Carmen și-a strâns buzele.
“Știe.”
Radu s-a uitat la mine.
“Ce știe?”
A fost incredibil.
Până în ultima secundă încerca să afle cât știu înainte să recunoască ceva.
“Știu despre Simona.”
A rămas nemișcat.
“Știu că a fost aici.”
Nimic.
“Știu că Luca v-a văzut.”
Atunci fața lui s-a schimbat.
“Ce i-ai spus lui Luca?”
Asta a fost prima lui întrebare.
Nu “E bine?”
Nu “Ce a văzut?”
Nu “Îmi pare rău.”
“Ce i-ai spus lui Luca?”
M-am ridicat.
“Nu schimba subiectul.”
“Este copilul nostru.”
“Exact. Și copilul nostru a stat șase săptămâni crezând că dacă îmi spune adevărul, tatăl lui pleacă.”
Radu s-a întors spre Carmen.
“Mamă, ce i-ai spus?”
Carmen a ridicat mâinile.
“Am încercat să repar situația.”
“Nu mai pune asta pe mama ta”, am spus. “Ea n-a adus-o pe Simona în patul nostru.”
Radu s-a uitat la mine.
“N-a fost…”
“Nu spune că n-a fost ce cred.”
A tăcut.
“De când?”
“Andreea…”
“De când?”
“Din februarie.”
Era iunie.
Patru luni.
M-am așezat din nou.
“Patru luni.”
“Nu a fost continuu.”
M-am uitat la el.
“Vrei să te ajute propoziția asta?”
A coborât privirea.
“Am încercat să închei.”
“De câte ori?”
“Ce?”
“De câte ori ai încercat să închei relația în timp ce continuai relația?”
N-a răspuns.
Carmen a intervenit:
“Radu mi-a spus că îi pare rău.”
M-am întors spre ea.
“Și de aceea l-ai ajutat?”
“Am crezut că dacă se termină fără să afli, căsnicia voastră poate continua.”
“Nu ai salvat căsnicia noastră.”
Carmen a început:
“Andreea…”
“L-ai ajutat să continue fără consecințe.”
Radu și-a trecut mâna peste față.
“N-am vrut să pierd familia.”
“Atunci nu trebuia s-o aduci pe Simona în dormitorul familiei tale.”
“Știu.”
“Știa că ești căsătorit?”
A ezitat.
“Da.”
“Știa că locuim împreună?”
“Da.”
“Ce i-ai spus despre mine?”
Radu n-a răspuns.
“Ce i-ai spus?”
“Că lucrurile între noi nu mai merg.”
Am râs.
“Interesant. Eu când urma să aflu?”
“Andreea…”
“Pentru că acum două luni discutam unde mergem în concediu. Acum trei săptămâni voiai să schimbăm mobila din bucătărie. Dar Simonei îi spuneai că noi practic nu mai suntem împreună.”
“Am fost un idiot.”
“Nu. Ai fost foarte organizat.”
Carmen s-a ridicat.
“Ajunge.”
M-am uitat la ea.
“Nu tu hotărăști când ajunge.”
“Nu vreau să văd cum vă distrugeți familia.”
“Familia asta nu se distruge pentru că vorbim astăzi despre ce a făcut Radu.”
N-a mai spus nimic.
M-am dus în dormitor.
Am scos o geantă de voiaj.
Radu a venit după mine.
“Ce faci?”
Am pus câteva tricouri de-ale lui înăuntru.
“Andreea, stai.”
“Nu.”
“Putem vorbi.”
“Vorbim. Dar nu dormi aici în seara asta.”
“Unde vrei să mă duc?”
M-am uitat spre sufragerie.
“Ai două variante. Hotel sau mama.”
Carmen a tresărit.
Radu s-a apropiat.
“Nu vreau să plec.”
“Nici eu n-am vrut să-mi găsesc halatul pe altă femeie în dormitor.”
A tăcut.
“Pleci.”
N-am aruncat haine pe geam.
N-am spart nimic.
Nu l-am sunat pe șeful lui.
N-am căutat-o pe Simona pe internet.
Am pus suficiente lucruri pentru câteva zile într-o geantă și i-am dat-o.
Carmen a vrut să-l urmeze.
Înainte să iasă, i-am spus:
“Un lucru.”
S-a întors.
“Pentru o perioadă nu mai rămâi singură cu Luca.”
A făcut ochii mari.
“Cum adică?”
“Exact ce am spus.”
“Îmi interzici nepotul?”
“Nu. Dar nu mai rămâi singură cu el.”
“Pentru că mi-am protejat fiul?”
“Pentru că ai cerut unui copil de cinci ani să mă mintă și l-ai făcut să creadă că poate distruge familia dacă spune adevărul.”
“Andreea, sunt bunica lui.”
“Știu. Tocmai de asta trebuia să-l protejezi pe el, nu aventura tatălui lui.”
N-a avut răspuns.
Radu a stat la Carmen aproape trei săptămâni.
Nu am hotărât divorțul în seara aceea.
Nici nu l-am primit înapoi după două scuze și un buchet de flori.
Am avut discuții urâte.
Altele foarte calme.
Am aflat lucruri pe care n-aș fi vrut să le aflu.
Simona știa că Radu era căsătorit.
Radu îi spusese însă că relația noastră era “terminată de mult” și că mai locuiam împreună doar pentru Luca.
Nu era adevărat.
Am vorbit o singură dată cu ea.
“Știai că suntem căsătoriți?”
“Da.”
“Știai că nu eram despărțiți?”
Pauză.
“El mi-a spus că erați.”
“Nu eram.”
“Îmi pare rău.”
“Și mie.”
N-am mai avut nimic să-i spun.
Problema mea principală nu era Simona.
Eu nu-i făcusem ei jurăminte.
După o lună, Radu și cu mine eram încă separați.
Carmen își vedea nepotul când eram și eu sau Radu de față.
Nu-i plăcea.
Îmi spusese asta foarte clar.
Dar respecta regula.
Într-o seară, după ce l-am culcat pe Luca, a apărut iar în ușa dormitorului.
“Mami?”
“Da?”
“Pot să te întreb ceva?”
“Orice.”
A venit și s-a așezat lângă mine.
“Tati a plecat pentru că ți-am spus eu?”
Acolo am înțeles că, dintre toate lucrurile pe care trebuia să le reparăm, acela era primul.
“Nu.”
“Sigur?”
“Foarte sigur.”
“Dar dacă nu spuneam…”
“Luca, uită-te la mine.”
S-a uitat.
“Tati a plecat pentru lucrurile pe care le-au făcut oamenii mari. Nu pentru ce ai spus tu.”
“Dar bunica…”
“Bunica a greșit când ți-a spus să păstrezi secretul.”
“Și tati?”
“Și tati a greșit.”
“Eu am greșit?”
“Nu.”
A stat puțin pe gânduri.
Apoi s-a lipit de mine.
“Atunci nu mai țin secrete urâte.”
L-am sărutat pe creștet.
“Niciodată.”