Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andreea s-a uitat imediat la dosar.
“Ce ai decis?”
“Ajungem și acolo.”
Radu și-a frecat fruntea.
“Mamă, înțeleg că ești supărată, dar parcă ne prezinți ca pe niște monștri.”
“Nu sunteți monștri.”
“Atunci?”
“Sunteți copiii mei. Tocmai de asta a durut.”
Mihai a luat una dintre fotografii.
Era de la o aniversare.
“Chiar din cauza noastră n-ai vrut să apari aici?”
“Da.”
A ridicat alta.
“Și aici?”
“Da.”
Andreea plângea deja.
Radu însă continua să se apere.
“Mamă, erau glume.”
“Știu.”
“Nu am spus niciodată că ești urâtă.”
“N-am spus că ai spus.”
“Și tu râdeai!”
“Da.”
A tăcut o secundă, de parcă se așteptase să neg.
Am continuat:
“Râdeam pentru că era mai ușor decât să vă spun că propriii mei copii mă făceau să-mi fie rușine să apar într-o fotografie.”
Radu și-a coborât privirea.
“Atunci de unde trebuia să știm?”
Întrebarea m-a oprit.
Pentru că avea dreptate într-o anumită măsură.
“La început? Poate nu aveați de unde.”
M-am uitat la fiecare.
“Dar când am început să spun «gata»?”
Nimeni nu răspunse.
“Când îmi trăgeam bluza până la gât imediat după o glumă?”
Tăcere.
“Când am început să fac eu toate fotografiile?”
Andreea și-a șters obrajii.
“Mamă, eu chiar nu…”
“Știu.”
Am dat din cap.
“Poate că n-ai văzut. Dar asta încerc să vă arăt acum.”
Mihai a lăsat fotografia jos.
“Îmi pare rău.”
Radu s-a uitat spre el.
“Și mie”, a spus Andreea.
Radu încă tăcea.
Am deschis dosarul.
Înăuntru erau câteva foi de la o clinică.
Andreea le-a văzut.
“Ce sunt?”
“Am fost la medic.”
“De ce?”
“Pentru o consultație legată de reducția mamară.”
Andreea a rămas cu gura întredeschisă.
Mihai s-a îndreptat în scaun.
Radu a ridicat imediat capul.
“Ce?”
“Mă gândesc serios să fac intervenția.”
Andreea a început din nou să plângă.
“Din cauza noastră?”
“Nu.”
“Mamă…”
“Nu, Andreea. Ascultă-mă.”
Am închis dosarul.
“Mă doare spatele de ani de zile. Mă dor umerii. Uneori îmi este greu să găsesc ceva confortabil de purtat. M-am gândit la operație și înainte.”
“Și o faci?”
“Nu știu încă. Sunt în consultații. Dacă medicii consideră că este potrivit pentru mine și dacă eu decid că asta vreau, da.”
Mihai și-a dus mâinile la față.
“Doamne…”
Am continuat:
“Dar vreau să fie foarte clar un lucru.”
S-au uitat la mine.
“Voi nu m-ați convins să-mi schimb corpul.”
Am arătat spre fotografii.
“M-ați convins să-l ascund.”
Nimeni n-a mișcat.
“Și asta se termină astăzi.”
M-am ridicat.
Andreea m-a urmărit cu privirea.
“Unde mergi?”
“La bibliotecă.”
Mi-am pus telefonul pe un suport mic și am pornit temporizatorul.
Radu a înțeles primul.
“Acum?”
“Da.”
“Mamă…”
“Facem o fotografie.”
M-am întors spre ei.
“Cu mine în ea.”
Andreea s-a ridicat imediat.
Mihai după ea.
Radu a rămas câteva secunde pe scaun.
Apoi s-a ridicat și el.
Ne-am așezat unul lângă altul.
Eu în mijloc.
În bluza albă.
Fără cardigan.
Fără să-mi încrucișez brațele.
Fără să mă ascund în spatele vreunuia dintre ei.
Cu câteva secunde înainte ca telefonul să facă fotografia, Radu a spus:
“Îmi pare rău, mamă.”
M-am uitat la el.
“Mulțumesc.”
Fotografia s-a făcut.
După aceea ne-am întors la masă.
“Mai este ceva”, am spus.
Radu a oftat.
“Presupun că merit.”
“Nu este o pedeapsă.”
“Atunci ce?”
“O regulă.”
Am privit spre ei.
“De astăzi înainte, corpul nimănui din familia asta nu mai este material pentru glume.”
Andreea a dat imediat din cap.
“Da.”
Mihai la fel.
Radu a rămas tăcut.
“Radu?”
A ridicat privirea.
“Mi se pare totuși că faci o tragedie din niște glume proaste.”
Andreea s-a întors spre el.
“Serios?”
Am ridicat mâna.
“Lasă-l.”
M-am uitat la fiul meu.
“Nu trebuie să fii de acord cu mine.”
A părut surprins.
“Nu?”
“Nu. Trebuie doar să nu mai faci gluma.”
Asta l-a redus la tăcere.
În următoarele săptămâni, nu s-a produs vreo transformare miraculoasă.
Andreea mă suna mai des.
Mihai devenise foarte atent la ce spunea.
Radu era mai rezervat.
Uneori aveam impresia că încă credea că exagerasem.
Dar glumele s-au oprit.
Complet.
Eu am continuat consultațiile.
După investigații și discuții cu medicii, am hotărât să fac reducția mamară.
Nu le-am cerut copiilor permisiunea.
Doar le-am spus data.
În dimineața intervenției, Andreea m-a sunat.
“Te-ai răzgândit?”
“Nu.”
“Bine.”
A făcut o pauză.
“Dar dacă te răzgândeai, tot era bine.”
Am zâmbit.
Asta era tot ce aveam nevoie să aud.
Recuperarea a durat.
Copiii m-au ajutat.
Inclusiv Radu.
Dar lucrul care mi-a arătat că discuția din acea duminică schimbase cu adevărat ceva s-a întâmplat câteva luni mai târziu.
Eram din nou la masă.
Un văr de-al nostru se uita la Radu.
“Te-ai cam rotunjit, băiete. Ce s-a întâmplat cu tine?”
Câțiva au râs.
Radu nu.
“Nu mai facem glume despre corpuri.”
Vărul lui s-a uitat nedumerit.
“Hai, mă, că glumeam.”
“Știu.”
Radu a aruncat o privire spre mine.
“Tot nu mai facem.”
N-am spus nimic.
Nici nu trebuia.
Mai târziu, Andreea a vrut o fotografie.
De data aceea n-a mai trebuit să mă cheme nimeni.
M-am așezat direct în mijloc.
Câteva zile după aceea am printat poza și am pus-o pe bibliotecă.
Lângă ea am pus fotografia făcută în ziua în care îi confruntasem.
Una fusese făcută înainte de operație.
Cealaltă după.
Andreea le-a observat într-o zi.
“Care îți place mai mult?”
Am arătat spre prima.
Cea în care purtam bluza albă.
“Asta.”
A părut surprinsă.
“De ce?”
M-am uitat la femeia din fotografie.
Corpul meu era exact corpul despre care copiii mei făcuseră glume ani întregi.
Dar eu eram în mijloc.
Nu în spatele lor.
Nu în afara cadrului.
Nu țineam telefonul pentru altcineva.
“Pentru că asta a fost prima fotografie după foarte mult timp în care n-am mai încercat să mă ascund.”