Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Pentru că tatăl tău m-a plătit să dispar.”
M-am uitat la Mihai.
Apoi am râs scurt.
“Mai încearcă.”
“Este adevărul.”
“Tata te-a plătit.”
“Da.”
“Ca să fugi de la nunta noastră.”
“Da.”
“Și tu ai luat banii.”
Mihai nu mi-a răspuns.
A fost suficient.
“Cât?”
“Paula…”
“Cât ai costat?”
A închis ochii.
“150.000 de lei.”
Am rămas cu privirea la el.
Tatăl meu îmi spusese ani întregi că Mihai era interesat de banii familiei.
Eu îl apărasem de fiecare dată.
Mă certasem cu tata.
Plecasem de la mese.
Îi spusesem că este arogant, că judecă oamenii după conturi, că nu poate accepta că eu aleg altfel decât ar fi ales el.
Iar acum bărbatul pentru care făcusem toate astea stătea în fața mea și îmi spunea că acceptase 150.000 de lei ca să dispară.
“Atunci tata a avut dreptate.”
“Nu este atât de simplu.”
“Ba pare foarte simplu.”
“Lasă-mă să-ți explic.”
“Te ascult.”
Mihai s-a ridicat și s-a dus până la fereastră.
“Cu două zile înainte de nuntă, tatăl tău m-a chemat la birou. Credeam că vrea să facă o ultimă încercare să mă convingă să renunț.”
“Și?”
“Mi-a pus niște hârtii pe masă.”
“Ce hârtii?”
Mihai s-a întors.
“Datoriile mele.”
Am tăcut.
“Ce datorii?”
Asta era întrebarea la care nu voiam să aud răspunsul.
“Acum doi ani am intrat într-o afacere cu un prieten. Importam echipamente pentru restaurante. Am luat credite, am garantat niște plăți, afacerea s-a dus.”
“Știam că ai avut o firmă.”
“Nu știai cum s-a terminat.”
“Cât?”
A ezitat.
“Puțin peste 140.000 de lei.”
M-am așezat.
“Tu aveai datorii de 140.000 de lei și urma să ne căsătorim fără să-mi spui?”
“Le plăteam.”
“Nu te-am întrebat dacă le plăteai.”
“Știu.”
“De cât timp eram împreună, Mihai?”
“Trei ani.”
“Și când aveai de gând să-mi spui?”
“N-am știut cum.”
Am râs din nou.
Începusem să urăsc propoziția asta.
“Tata de unde știa?”
“Nu știu. Probabil a verificat.”
Asta suna exact ca tata.
“Și ce ți-a spus?”
Mihai s-a așezat în fața mea.
“Mi-a spus: «Fiica mea intră într-o căsnicie fără să știe că viitorul ei soț are datorii cât jumătate dintr-un apartament.»”
Nu puteam să-l contrazic.
“Și după?”
“Mi-a oferit 150.000.”
“Ca să pleci.”
“Ca să-mi achit datoriile și să ies definitiv din viața ta.”
“Și ai spus da.”
“Prima dată am spus nu.”
“Dar a doua oară?”
Mihai și-a coborât capul.
Nu mai aveam nevoie de răspuns.
“Tata te-a amenințat?”
“Mi-a spus că dacă refuză, intră la tine înainte de ceremonie cu toate documentele.”
“Atât?”
Mihai s-a uitat la mine.
“Cum adică atât?”
“Te-a amenințat că îmi spune adevărul?”
N-a răspuns.
“Nu că te omoară. Nu că te bagă în pușcărie. Nu că îți face ceva familiei. Te-a amenințat că îmi spune ceea ce tu trebuia să-mi fi spus deja.”
“În momentul ăla am intrat în panică.”
“Și ai luat banii.”
“Da.”
“Și ai fugit.”
“Da.”
Mi-am simțit stomacul strângându-se.
“Mai ai banii?”
A ezitat din nou.
“Nu pe toți.”
Aia a durut aproape mai mult decât mă așteptam.
“Cât ai cheltuit?”
“Am stins datoriile.”
M-am ridicat.
“Deci nu numai că ai acceptat.”
“Paula…”
“I-ai și folosit.”
“Da.”
Am început să merg spre ușă.
“Te rog. Ascultă-mă.”
M-am întors.
“Spune-mi un singur lucru. Dacă tata nu afla de datorii, te căsătoreai cu mine?”
“Da.”
“Fără să-mi spui?”
Mihai a tăcut.
Răspunsul era tot da.
“Și dacă tata nu-ți oferea banii?”
“Nu aș fi plecat.”
Am dat încet din cap.
Acolo era tot.
Tata manipulase situația.
Dar Mihai avusese de ales.
Și alesese.
“De ce nu m-ai sunat după nuntă?”
“Mi-a fost rușine.”
“A doua zi?”
“Nu puteam.”
“După o săptămână?”
“Cu fiecare zi devenea mai greu.”
“Patru luni, Mihai.”
“Știu.”
“Eu am stat patru luni crezând că ai fugit pentru că era ceva în neregulă cu mine.”
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
“Nu a fost niciodată ceva în neregulă cu tine.”
“Atunci trebuia să-mi fi spus adevărul.”
Am plecat.
În avionul spre București n-am dormit.
Nu știam pe cine uram mai tare.
Pe Mihai, pentru că mă mințise trei ani și acceptase banii.
Sau pe tata, pentru că transformase nunta fiicei lui într-un test pe care era convins că Mihai îl va pica.
A doua zi dimineață am intrat în biroul lui.
Era la laptop.
“De ce i-ai dat lui Mihai 150.000 de lei?”
Tata și-a ridicat ochii.
Nu s-a prefăcut că nu înțelege.
“Deci l-ai găsit.”
“Răspunde.”
A închis laptopul.
“Pentru că trebuia să afli cu cine urma să te căsătorești.”
“Și nu puteai să vii la mine?”
“Ți-am spus de zeci de ori că omul acela nu este ce crezi.”
“Mi-ai spus că nu-ți place de el. Nu mi-ai spus că are datorii.”
“Pentru că dacă îți spuneam eu, îl apărai.”
Am rămas cu ochii la el.
“Deci ai făcut un experiment cu nunta mea.”
“Nu.”
“Ba exact asta ai făcut.”
“Paula, i-am oferit bani și i-a luat.”
“Știu.”
“Atunci ce mai discutăm?”
M-am apropiat de birou.
“Faptul că ai cumpărat rezultatul pe care voiai să-l obții.”
Tata a râs fără urmă de amuzament.
“Nu poți cumpăra un om care nu este de vânzare.”
Replica m-a lovit.
Pentru că o parte din mine știa că avea dreptate.
Și tocmai asta mă înfuria și mai tare.
“Aveai documentele.”
“Da.”
“Puteai să mi le arăți.”
“Și tu te-ai fi măritat cu el oricum.”
“Poate.”
Tata a rămas surprins.
“Poate l-aș fi părăsit în aceeași zi. Poate aș fi amânat nunta. Poate l-aș fi iertat. Poate nu.”
Am arătat spre mine.
“Dar era alegerea mea.”
“Eu sunt tatăl tău.”
“Și eu sunt fiica ta. Nu proprietatea ta.”
Pentru prima dată n-a avut răspuns imediat.
“Am vrut să te protejez.”
“Atunci trebuia să-mi spui adevărul.”
“Nu m-ai fi ascultat.”
“Și asta îți dădea dreptul să alegi în locul meu?”
A tăcut.
Am plecat.
Relația mea cu tata nu s-a rupt complet în ziua aceea.
Dar s-a schimbat.
Pentru prima dată în viață am început să-i spun lucruri fără să-i cer aprobarea.
Iar când încerca să transforme o părere într-o decizie pentru mine, discuția se termina.
Mihai m-a sunat câteva zile mai târziu.
Am răspuns.
“Mai există vreo șansă pentru noi?” m-a întrebat.
Am stat câteva secunde înainte să-i răspund.
“Dacă tata nu afla, m-aș fi căsătorit cu un bărbat care îmi ascundea datorii de 140.000 de lei.”
“Știu.”
“Iar când a aflat și ți-a oferit bani, ai luat 150.000 de lei și ai fugit de la nunta noastră.”
“Știu.”
“Atunci spune-mi tu unde este șansa aia, Mihai.”
A început să plângă.
“Te iubesc.”
“Și eu te-am iubit.”
“Paula…”
“Poate că tata te-a împins spre ușă. Dar tu ai fost cel care a ieșit pe ea fără să-mi spui nimic.”
Am închis telefonul.
De data asta, numărul care nu a mai sunat înapoi a fost al meu.