Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Exact întrebarea asta, Elena, m-a făcut să plec.”
Am închis.
Nu pentru că voiam s-o pedepsesc.
Dacă mai rămâneam la telefon, începeam din nou să explic de ce viața mea îmi aparținea.
Și eram obosită să explic.
Am urcat în tren.
La Cluj, Adriana mă aștepta pe peron.
Avea părul mult mai scurt decât mi-l aminteam și aceleași sprâncene ridicate de parcă lumea o amuza permanent.
S-a uitat la troler.
“Doar atât?”
“Am zis că vin câteva zile.”
A văzut mapa de sub brațul meu.
“Pe aia o recunosc.”
Am zâmbit.
“Am găsit-o în dulap.”
“Atunci poate n-ai venit pentru câteva zile.”
În apartamentul ei mi-a dat camera mică de lângă balcon.
În prima dimineață m-am trezit la șase și jumătate.
Am stat câteva secunde în pat încercând să-mi amintesc ce aveam de făcut.
Nimic.
Niciun copil de dus undeva.
Nicio cumpărătură cerută de cineva.
Nicio oală care trebuia pusă pe foc.
Nici măcar Adriana nu era trează.
M-am dus în bucătărie și am făcut cafea.
Când a apărut, m-a găsit uitându-mă pe geam.
“Ce faci?”
“Nu știu.”
“Perfect.”
A deschis un dulap și a scos o cutie veche cu acuarele.
“Începem de aici.”
Am râs.
“Adriana, n-am mai pictat serios de aproape treizeci de ani.”
“Și?”
“La vârsta mea?”
S-a uitat la mine.
“La vârsta ta ce? Mai ai puls, nu?”
În aceeași după-amiază am cumpărat două pânze.
Prima a ieșit groaznic.
Am încercat să pictez un cer și arăta ca un perete murdar.
Adriana s-a uitat la el.
“Oribil.”
Am izbucnit în râs.
“Mulțumesc.”
“Mai fă unul.”
Așa am făcut.
În fiecare dimineață.
Nu devenisem pictoriță peste noapte.
Uneori nu-mi ieșea nimic.
Alteori stăteam două ore și ștergeam tot.
Dar pentru prima dată după foarte mulți ani făceam ceva care nu trebuia să fie util nimănui.
După o săptămână m-a sunat Cătălin.
“Ți-a trecut?”
“Ce să-mi treacă?”
“Supărarea.”
“Nu sunt la Cluj ca să mă liniștesc.”
“Atunci de ce ești?”
“M-am apucat din nou de pictat.”
A urmat o pauză.
“De pictat?”
“Da.”
“Și cât stai?”
“Nu știu.”
“Bine, stai o săptămână, două. Dar după aia vii acasă, nu?”
“De ce?”
“Cum de ce?”
“Am apartamentul meu. Pot să mă întorc când vreau.”
“Exact.”
“Dar faptul că am un apartament acolo nu înseamnă că trebuie să stau în el ca să fiu disponibilă când aveți voi nevoie.”
A oftat.
“Mamă, iar începem?”
“Nu. Tocmai asta încerc să nu mai fac.”
Am închis.
Elena m-a sunat două zile mai târziu.
Nu m-a întrebat cum sunt.
“Deci chiar stai acolo.”
“Deocamdată.”
“Noi aveam nevoie de tine.”
Am tăcut puțin.
Asta încă mă durea.
“Voi aveați nevoie să fiu disponibilă. Nu e același lucru.”
“Suntem copiii tăi.”
“Da.”
“Și ei sunt nepoții tăi.”
“Da.”
“Atunci nu înțeleg.”
“Îi iubesc. Dar faptul că sunt bunica lor nu înseamnă că sunt bona lor.”
Elena a tăcut.
“Nu ți-a cerut nimeni să fii bonă.”
“Sorin literalmente a spus că economisiți bona dacă stau eu cu ei.”
N-a mai avut ce să răspundă.
După aproape o lună, am început să merg la un mic atelier de pictură pentru adulți.
Eram cea mai în vârstă?
Nu.
Asta m-a surprins.
Lângă mine picta un bărbat de 68 de ani care se apucase după ce ieșise la pensie.
În cealaltă parte era o femeie de 72 care picta de trei ani.
Nimeni nu mă întreba:
“Ce mai ai de făcut la vârsta ta?”
Mă întrebau:
“Ce pictezi?”
Era o diferență enormă.
După două luni, profesoara atelierului ne-a spus că urma un mic târg local.
“Vreau să aduceți fiecare câte două lucrări.”
Am râs.
“Eu nu.”
“De ce?”
“Pentru că încă învăț.”
“Toți încă învățăm.”
Am dus două tablouri.
Nu s-a întâmplat nicio minune.
Nu a apărut vreun colecționar.
Nu m-a descoperit nimeni.
Dar spre sfârșitul zilei, o femeie s-a oprit în fața unuia dintre tablourile mele.
Era o masă de aniversare aproape goală, cu un tort și un scaun tras în spate.
“Este de vânzare?”
M-am uitat la ea.
“Da.”
A fost primul tablou pe care l-am vândut în viața mea.
În seara aceea le-am trimis copiilor o fotografie cu mine și Adriana.
Nu ca să le demonstrez ceva.
Pur și simplu pentru că eram bucuroasă.
Cătălin mi-a răspuns:
“Bravo, mamă.”
Elena a pus o inimă.
Atât.
Și, ciudat, mi-a fost suficient.
După aproape trei luni, m-am întors în București pentru câteva zile.
Voiam să-mi verific apartamentul și, mai ales, să-mi văd nepoții.
Când le-am spus, Elena s-a bucurat.
“În sfârșit.”
N-am corectat-o.
Duminică am mers la ei la masă.
Nepoții au alergat spre mine.
I-am strâns în brațe.
Le adusesem câteva lucruri din Cluj.
Am mâncat, am râs, le-am povestit.
Pentru câteva ore a fost exact cum îmi doream să fie.
Familie.
După desert, Elena și-a luat telefonul.
“Apropo, e perfect că te-ai întors.”
Am ridicat privirea.
“De ce?”
“Bona nu mai poate veni de luni.”
Am lăsat ceașca jos.
“Și?”
Elena s-a oprit.
“Cum adică și?”
“Ce legătură are cu mine?”
“Mamă…”
“Elena.”
“Doar două săptămâni. Până găsim pe altcineva.”
Sorin a intervenit:
“Ne-ar salva.”
Am început să râd.
Nu nervos.
Pur și simplu nu-mi venea să cred.
După trei luni, eram exact în același punct.
“Nu.”
Elena s-a uitat la mine.
“Cum adică nu?”
“Nu pot.”
“Dar ce ai de făcut?”
Am zâmbit.
Aceeași întrebare.
Exact aceeași.
“Marți am atelier.”
“Și luni?”
“Luni pictez.”
“Mamă, vorbim de nepoții tăi.”
“Știu.”
“Și preferi să pictezi?”
Am privit-o.
“Nu despre asta este vorba.”
“Atunci despre ce?”
“Despre faptul că tu încă presupui că programul meu devine liber în clipa în care ai tu nevoie de el.”
Elena și-a încrucișat brațele.
“Deci nu ne mai ajuți deloc.”
“N-am spus asta.”
“Atunci ce spui?”
M-am uitat spre nepoata mea, care desena la măsuța ei.
“Sâmbătă o iau cu mine în parc. Dacă vrea, îi cumpăr și acuarele și pictăm împreună.”
Elena nu spunea nimic.
“Pentru că vreau.”
Apoi am arătat spre telefonul ei.
“Dar luni, când ai nevoie de cineva între opt și cinci, cauți o bonă.”
Sorin a coborât privirea.
Elena a rămas supărată.
Și era în regulă.
Nu aveam nevoie să fie de acord cu fiecare limită pe care o puneam.
Aveam nevoie doar s-o respecte.
Când am plecat, Elena m-a condus până la ușă.
“Deci te întorci la Cluj?”
“Da.”
“Pentru cât?”
“Nu știu.”
A oftat.
“Și când te întorci definitiv?”
Mi-am pus geanta pe umăr.
“Poate mă întorc. Poate nu.”
S-a uitat la mine de parcă nu luase niciodată în calcul varianta asta.
“Dar ce ai de făcut acolo?”
Am zâmbit.
Cu trei luni înainte, întrebarea aceea mă făcuse să plec de la propria aniversare.
Acum răspunsul era simplu.
“La șaizeci de ani?”
Am deschis ușa.
“Se pare că destule.”