Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pe ecran era Andrei.
Fotografia fusese făcută vara trecută, la un grătar în curtea socrilor mei.
Soțul meu stătea lângă piscină fără tricou, cu burta complet relaxată și o farfurie atât de încărcată cu mici, cartofi și pâine încât aproape că trebuia ținută cu ambele mâini.
M-am uitat la fotografie.
Apoi la Andrei.
Apoi din nou la fotografie.
“Tată, ce naiba e asta?”
Gheorghe și-a păstrat expresia serioasă.
“Tu.”
“Văd și eu.”
“Atunci suntem pe drumul cel bun.”
“De ce îmi arăți poza asta?”
Gheorghe a arătat spre frigider.
“Mă gândeam s-o tipărim.”
Andrei s-a uitat la el.
“Ce?”
“Mare. Cam cât fotografia Sabinei.”
Mihai, fratele lui, tocmai intrase în bucătărie și se oprise în ușă.
Gheorghe a continuat:
“O punem lângă ea. De fiecare dată când deschizi frigiderul, te uiți la tine și poate îți pui un mic mai puțin în farfurie.”
Mi-a scăpat un râs.
Andrei s-a întors imediat spre mine.
“Ție ți se pare amuzant?”
Gheorghe și-a băgat telefonul în buzunar.
“Nu. Mie nu mi se pare deloc amuzant.”
Tonul lui se schimbase.
S-a apropiat de frigider și a desprins fotografia Sabinei.
“Andrei, soția ta a născut acum câteva săptămâni.”
“Știu.”
“Nu prea pare.”
“Tată, eu încerc s-o ajut.”
“Cum?”
“Să se motiveze.”
“Ți-a cerut?”
Andrei a tăcut.
“Te-a rugat Ioana să-i controlezi farfuria?”
“Nu.”
“Te-a rugat să-i alegi o femeie cu care s-o compari?”
“Nu e vorba despre asta.”
“Atunci despre ce este?”
Andrei a oftat.
“Vreau să fie sănătoasă.”
Gheorghe a râs scurt.
“Sănătoasă.”
A scos din nou telefonul.
“Tu cu farfuria asta erai sănătos?”
“Nu e același lucru.”
“De ce?”
Andrei a deschis gura.
Atunci s-a auzit altă voce.
“De ce ai fotografia mea?”
Sabina.
Stătea lângă Mihai în ușa bucătăriei.
Gheorghe avea încă fotografia în mână.
Andrei s-a schimbat la față.
“Era doar o glumă.”
Sabina s-a uitat la el.
“A mea?”
“Nu.”
A arătat spre mine.
“Pentru Ioana.”
Sabina s-a uitat spre mine.
Eu țineam încă bebelușul în brațe.
Apoi s-a întors spre Andrei.
“Ce înseamnă pentru Ioana?”
Am răspuns eu.
“Mi-a spus că de fiecare dată când merg la frigider ar trebui să mă uit la fotografia ta și să mă gândesc cât îmi pun în farfurie.”
Sabina a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
“Serios?”
Andrei a oftat.
“Nu o mai dramatizați cu toții.”
Sabina s-a dus la Gheorghe.
I-a luat fotografia din mână.
A rupt-o în două.
Apoi încă o dată.
Și a aruncat bucățile la gunoi.
“Nu mă mai folosi niciodată ca să-ți umilești soția.”
“Nu te-am implicat pe tine.”
“Fotografia cui era pe frigider?”
Andrei a tăcut.
“A mea. Deci m-ai implicat.”
Mihai îl privea pe fratele lui fără să spună nimic.
Sabina a continuat:
“Știi de ce merg eu aproape zilnic la sală?”
“Ești pasionată.”
“Nu. Pentru că predau dans.”
A arătat spre ea însăși.
“Corpul meu face parte din meseria mea.”
Apoi s-a uitat spre mine.
“Și eu am născut câți copii?”
Andrei nu răspundea.
Mihai a făcut-o:
“Niciunul.”
“Exact.”
Sabina s-a uitat din nou la Andrei.
“Atunci de ce mă compari cu o femeie care tocmai a născut al treilea copil?”
Nu avea răspuns.
Gheorghe s-a apropiat de fiul lui.
“Știi ce făcea mama ta după ce v-a născut pe tine și pe Mihai?”
Andrei ridică privirea.
“Ce?”
“Exact ce face Ioana acum. Încerca să supraviețuiască zilelor după două ore de somn.”
Apoi arătă spre copilul din brațele mele.
“Știi ce făceam eu când aveam impresia că nu mai are grijă suficient de ea?”
Andrei tăcea.
“Luam copilul și o lăsam să doarmă.”
Nimeni nu mai râdea.
“Dacă ai energie să cauți fotografii cu Sabina, să le tipărești și să inventezi metode de motivare, ai energie să schimbi un scutec.”
Gheorghe a plecat din bucătărie.
Sabina m-a privit.
“Îmi pare rău.”
“Tu n-ai făcut nimic.”
“Știu. Dar tot îmi pare rău că m-a folosit pentru asta.”
După aceea am pus mâncarea pe masă.
Cina n-a mai fost foarte veselă.
Andrei a vorbit puțin.
Eu și mai puțin.
După ce au plecat toți și copiii mai mari s-au culcat, l-am găsit în bucătărie.
Stătea exact în fața frigiderului.
Fotografia Sabinei dispăruse.
“Îmi pare rău”, a spus.
Am pus cana pe masă.
“Pentru ce?”
“Pentru fotografie.”
“Doar pentru fotografie?”
A tăcut.
“Pentru comentarii.”
Am așteptat.
“Pentru că te-am comparat cu Sabina.”
“Și?”
A oftat.
“Ce mai vrei să spun?”
Atunci m-am enervat.
“Nu vreau să ghicești răspunsurile corecte, Andrei.”
“Încerc să-mi cer scuze.”
“Atunci înțelege pentru ce.”
A rămas tăcut.
I-am spus ceva ce nu-i mai spusesem nimănui.
“Am început să mă schimb cu ușa încuiată.”
S-a uitat la mine.
“Ce?”
“Nu mai vreau să mă vezi când mă îmbrac.”
“Ioana…”
“Am șters fotografii cu mine și copilul pentru că mi se părea că arăt groaznic.”
“Nu știam că te afectează atât.”
L-am privit.
“Ți-am spus că mă rănește.”
“Știu, dar…”
“Atunci știai.”
A tăcut.
“Nu poți spune că nu știai doar pentru că nu ai crezut că ceea ce simțeam era suficient de important ca să te oprești.”
N-a mai încercat să se apere.
I-am spus foarte clar ce urma.
“Corpul meu nu mai este subiectul glumelor tale.”
A dat din cap.
“Nu mă mai compari cu Sabina.”
“Nu.”
“Nu-mi mai spui cât să mănânc.”
“Bine.”
“Și nu mă mai întrebi când mă întorc la sală.”
“Înțeleg.”
“Dacă vreau să slăbesc, o să o fac atunci când sunt pregătită. Pentru mine. Nu ca să arăt ca soția fratelui tău.”
“Înțeleg.”
Nu l-am iertat în seara aceea.
O scuză nu ștergea lunile în care mă făcuse să mă simt prost în propriul corp.
Dar în următoarele săptămâni, Andrei a început să facă ceva mai util decât să-și ceară scuze.
Într-o noapte, bebelușul a început să plângă.
M-am ridicat.
“Stai”, a spus Andrei.
S-a dat jos din pat.
“Mă duc eu.”
În altă dimineață a pregătit copiii mai mari și i-a dus singur.
În weekend m-a întrebat:
“Vrei să dormi puțin?”
Nu:
“Când mergi la sală?”
Nu:
“Ce mănânci?”
Doar:
“Vrei să dormi?”
Asta era ajutor.
Câteva săptămâni mai târziu, Sabina a venit singură la mine.
A adus două cafele.
Am stat în bucătărie.
“Sper că nu te-ai simțit vreodată prost din cauza mea.”
“Nu tu ai făcut comparațiile.”
“Știu.”
A sorbit din cafea.
“Dar vreau să știi ceva. Pozele pe care le vede Andrei sunt făcute după antrenament, cu lumină bună și după ce aleg una din douăzeci.”
Am râs.
“Deci nu te trezești dimineața arătând ca într-o reclamă?”
“Întreabă-l pe Mihai cum arăt la două noaptea, în pijama, cu pizza în mână.”
Am râs amândouă.
După ce a plecat, am deschis frigiderul.
Pe ușă erau doar magneții și fotografiile copiilor.
Mi-am amintit de fotografia lui Andrei de la grătar.
Gheorghe mi-o trimisese în glumă după cina aceea.
Aș fi putut s-o tipăresc.
Aș fi putut s-o pun exact în locul fotografiei Sabinei.
Când Andrei a intrat în bucătărie, i-am arătat-o pe telefon.
A oftat.
“Te rog să nu-mi spui că tata ți-a trimis-o.”
“Ba da.”
“Și?”
“Mă gândeam s-o pun pe frigider.”
S-a uitat la mine.
Pentru câteva secunde n-a știut dacă vorbesc serios.
“Te-ar deranja?”
“Da.”
“De ce?”
A coborât privirea.
“Pentru că m-aș simți umilit.”
Am dat din cap.
“Exact.”
Am șters fotografia din ecran și am pus telefonul pe masă.
Andrei s-a uitat surprins la mine.
“Nu o pui?”
“Nu.”
“De ce?”
Am deschis frigiderul și mi-am scos ceva de mâncare.
“Pentru că eu nu vreau să devin ca tine ca să te învăț să nu mai fii ca tine.”
Și, pentru prima dată după multe luni, mi-am pus în farfurie cât am vrut fără să mă uit peste umăr.