Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Unde nu trebuia să fie mașina mea?”
La celălalt capăt al telefonului, Bianca nu mai spunea nimic.
Mihai a încercat să închidă.
I-am luat telefonul din mână.
“Bianca?”
“Nu cred că ar trebui să vorbim.”
“Acum cinci minute voiai foarte mult să vorbiți.”
“Cu Mihai.”
“Despre mașina mea.”
Tăcere.
“Unde s-a produs accidentul?”
Mihai a intervenit:
“Laura, ajunge.”
M-am întors spre el.
“Tu mi-ai spus că mergea la serviciu.”
“Și mergea.”
Bianca a spus încet:
“Nu.”
Mihai a încremenit.
M-am uitat la telefon.
“Atunci unde mergeai?”
“Acasă.”
“Acasă la tine?”
“Da.”
“Și ce înseamnă că mașina nu trebuia să fie acolo?”
Bianca a oftat.
“Pentru că Mihai trebuia s-o ia înapoi înainte să te întorci.”
M-am uitat la soțul meu.
“Poftim?”
“Laura…”
Bianca a continuat:
“Eu aveam mașina de duminică.”
Era joi.
Patru zile.
Nu câteva ore.
Patru zile.
“Mihai?”
“Pot să explic.”
“Abia aștept.”
“Tu erai plecată. Eu am folosit mașina mea. Ea avea niște drumuri de făcut.”
“Deci i-ai dat Mercedesul meu pentru patru zile.”
“Temporar.”
“Patru zile sunt temporare doar dacă proprietarul știe.”
Bianca a intervenit:
“Mihai mi-a spus că mașina este a voastră.”
Am râs.
“Normal că ți-a spus.”
“Nu știam că este numai pe numele tău.”
“Dar știai că sunt soția lui.”
A tăcut.
“Da.”
“Atunci restul sunt detalii.”
I-am întins telefonul lui Mihai.
“Vorbiți voi. Aveți multe de lămurit.”
Am urcat în dormitor.
Mihai a venit după mine.
“Ce faci?”
“Îmi schimb parola la cont.”
“Laura.”
“Și verific ce mai este pe numele meu și folosești tu pentru Bianca.”
“N-am folosit nimic.”
M-am întors.
“Acum două minute am aflat că îi dai mașina mea câte patru zile. Poate nu e momentul ideal să-ți cer să te cred.”
“Nu am luat bani de la tine.”
“Foarte bine.”
Am deschis laptopul.
“Atunci n-o să găsesc nimic.”
S-a apropiat.
“Putem să nu facem asta acum?”
“De ce?”
“Pentru că ești nervoasă.”
“Nu. Tu ești speriat.”
Asta l-a făcut să tacă.
Nu aveam conturile complet separate.
Salariile intrau în conturi individuale, dar aveam și un cont comun pentru rată, utilități, cumpărături și vacanțe.
Am deschis istoricul.
Nu am descoperit un milion de euro.
Nicio firmă secretă.
Nicio vilă cumpărată pe ascuns.
Am găsit ceva mult mai banal.
Și tocmai de aceea mai urât.
Plăți la restaurante în seri în care Mihai îmi spusese că lucrează târziu.
Două nopți la un hotel din Sinaia într-un weekend în care îmi spusese că merge cu niște colegi la o conferință.
Un magazin de bijuterii.
1.850 de lei.
Am ridicat laptopul spre el.
“Ce este asta?”
S-a uitat.
“Nu mai știu.”
“Mihai.”
“Un cadou.”
“Pentru cine?”
N-a răspuns.
“Pentru Bianca.”
“Da.”
Am continuat.
Combustibil.
Restaurante.
Hotel.
Alte cheltuieli mici.
Nu era o avere.
Dar o parte fuseseră plătite din contul în care puneam amândoi bani pentru casa noastră.
“De ce ai plătit hotelul din contul comun?”
“Am folosit cardul greșit.”
Am rămas cu ochii la el.
“De două ori?”
N-a mai răspuns.
Telefonul meu a sunat.
Era compania de asigurări.
Am coborât în sufragerie și am răspuns.
Am explicat exact ce știam.
Nu am exagerat.
Nu am spus că mașina fusese furată.
Nu am inventat nimic.
Am spus că Mercedesul era înregistrat pe numele meu, că eu nu îi dădusem Biancăi permisiunea să-l folosească și că aflasem după accident că soțul meu îi oferise cheile fără știrea mea.
Persoana de la telefon mi-a explicat că vor analiza împrejurările și documentele și că vor reveni după verificări.
Când am închis, Mihai stătea în ușă.
“Trebuie să te rog ceva.”
“Nu.”
“Nici nu știi ce.”
“Presupun că urmează să aflu.”
“Ai putea să spui că știai că îi mai dădusem mașina.”
M-am uitat la el.
“Dar nu știam.”
“Nu spun să minți.”
“Ba exact asta spui.”
“Laura, dacă situația se complică…”
“Pentru cine?”
“Pentru noi.”
Am dat din cap.
“Nu.”
“Ce?”
“Nu mai transforma ‘voi’ în ‘noi’.”
“Nu asta fac.”
“Ba da. Tu i-ai dat Biancăi mașina mea. Bianca a condus-o. Bianca a făcut accidentul. Acum voi doi aveți o problemă și ai nevoie ca eu să intru în poveste ca să devină problema noastră.”
“Suntem căsătoriți.”
“Ți-ai amintit exact la timp.”
Și-a ridicat vocea.
“Tot ce spun este că putem rezolva lucrurile fără să ne distrugem financiar.”
“Nu te distrug financiar. Spun adevărul.”
“Adevărul poate avea consecințe.”
M-am uitat la el.
“Știu. Asta e partea pe care ai uitat-o opt luni.”
A plecat din cameră.
În următoarele zile, am aflat cât de mult poate ieși la suprafață după ce încetezi să mai accepți prima explicație.
Nu pentru că poliția mi-a descoperit căsnicia.
Nu pentru că asigurarea a devenit detectiv.
Ci pentru că eu am început să pun întrebările pe care nu le mai pusesem.
Bianca condusese Mercedesul de cinci ori.
De două ori îl ținuse peste noapte.
Într-un weekend, Mihai îi spusese că eu sunt la mama.
Eu eram, de fapt, la o conferință la Cluj.
El îi spusese mie că rămâne acasă.
Nu rămăsese.
Am găsit o fotografie veche pe care Bianca o postase fără să mă gândesc atunci la ea.
Nu se vedea mașina.
Se vedea însă brelocul meu distinctiv pe masa restaurantului.
Îi dădusem lui Mihai cheia de rezervă cu câteva luni înainte, după ce o încuiasem accidental pe a mea în portbagaj.
El nu mi-o mai returnase.
Nu observasem.
După accident, am observat multe lucruri.
Mihai a dormit în camera de oaspeți trei nopți.
În a patra i-am spus să-și strângă lucrurile.
“Serios?”
“Da.”
“Opt ani, Laura.”
“Știu.”
“Arunci opt ani pentru o greșeală?”
M-am uitat la el.
“Nu pierdem opt ani pentru o greșeală.”
“Atunci pentru ce?”
“Eu am aflat într-o singură zi ce făceai tu de opt luni.”
A tăcut.
“Și mașina?”
“Ce e cu ea?”
“Totul a început de la mașină.”
“Nu, Mihai.”
Mi-am pus cheile pe masă.
“Totul a început cu mult înainte. Mașina doar a făcut accident înainte să mai poți ascunde și restul.”
A plecat în seara aceea.
Nu s-a mutat la Bianca.
Din câte am aflat, nici ea nu-l mai voia prea mult după ce accidentul, discuțiile despre bani și toate minciunile au ajuns între ei.
Nu m-a interesat să verific.
Cu asigurarea și răspunderea pentru accident au urmat discuții și documente. N-a existat nicio scenă în care cineva a pocnit din degete și eu am primit instantaneu un Mercedes nou.
Situația s-a rezolvat în timp, pe baza poliței, a declarațiilor și a împrejurărilor accidentului.
Eu am făcut un singur lucru de la început până la sfârșit:
am spus exact adevărul.
Nu am acoperit faptul că Bianca folosise mașina fără știrea mea.
Nu am acceptat să spun că îi dădusem permisiunea.
Și nu am plătit din buzunar doar pentru ca Mihai să poată pretinde că nimic grav nu se întâmplase.
Câteva luni mai târziu, eram deja în procedura de divorț.
Într-o după-amiază am mers să ridic mașina pe care o cumpărasem după ce situația vechiului Mercedes fusese închisă.
Nu era mai mare.
Nu era mai scumpă.
Nu aveam nevoie să-i demonstrez nimic nimănui.
Omul de la reprezentanță mi-a întins documentele și apoi m-a întrebat:
“Doriți să mai trecem pe cineva ca utilizator?”
M-am uitat la cheia nouă din mâna mea.
“Nu.”
“Doar dumneavoastră?”
Am zâmbit.
“Doar eu.”