Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pe prima pagină era numele atelierului lui Gheorghe.
Mai jos erau datele lui Radu.
M-am uitat la el.
“Ce sunt?”
Radu nu mi-a răspuns.
Gheorghe a făcut-o.
“Actele pe care urma să le folosim ca să încep transferul atelierului.”
Știam cât însemnau acele cuvinte pentru Radu.
Atelierul lui Gheorghe funcționa de peste treizeci de ani.
Avea șase angajați, terenul lui, clădirea, utilajele și clienți care veneau de două generații.
Radu lucra acolo de ani buni.
Toată familia presupunea că într-o zi va fi al lui.
Radu se uita când la documente, când la bunicul său.
“Urma?”
“Da.”
“Ce înseamnă urma?”
Gheorghe i-a luat foile din mână.
“Înseamnă că astăzi venisem să-ți spun că de luna viitoare începeai să preiei treptat conducerea atelierului.”
Radu a clipit.
“Și acum?”
“Acum nu mai începi.”
“Bunicule, vorbești serios?”
“Foarte.”
“Pentru că n-am montat un pătuț?”
Gheorghe s-a uitat lung la el.
“Deci tot n-ai înțeles.”
“Ce să înțeleg? Mara putea să aștepte până se termina meciul.”
Am întors capul spre el.
Gheorghe însă a rămas calm.
“Te-a rugat să o ajuți înainte de meci?”
“În timpul meciului.”
“Te-a rugat?”
“Da.”
“Ți-a spus că abia se mai poate apleca?”
Radu n-a răspuns.
“Da sau nu?”
“Da.”
“Și după aceea ai găsit-o pe podea.”
“Se odihnea.”
“Te-a strigat.”
“Nu mi-am dat seama că…”
Gheorghe l-a întrerupt.
“Și ai trecut pe lângă ea ca să-ți iei bere.”
Radu a tăcut.
Gheorghe a arătat spre pătuț.
“Nu mă interesează pătuțul.”
“Atunci ce?”
“Mă interesează că femeia cu care urmează să crești un copil ți-a spus că are nevoie de tine și tu ai decis că berea și meciul sunt mai importante.”
Radu și-a încrucișat brațele.
“Și pentru asta îmi iei atelierul?”
“Nu ți-l iau.”
“Ba exact asta faci.”
“Nu, Radu. Ca să-ți iau atelierul, ar fi trebuit să fie deja al tău.”
Asta l-a oprit.
Gheorghe a continuat:
“Eu trebuie să hotărăsc cui las șase oameni în grijă. Oameni care au rate, copii, familii. Cum să fac asta când tocmai te-am văzut trecând peste soția ta însărcinată ca să-ți iei o bere?”
Radu a privit spre podea.
“Nu are nicio legătură.”
“Are toată legătura.”
“Bunicule…”
“Responsabilitatea nu funcționează doar când ai chef de ea.”
Radu s-a enervat.
“Atunci dă atelierul cui vrei.”
Gheorghe a ridicat ușor sprâncenele.
“Dacă va trebui, asta voi face.”
Radu probabil se așteptase să-l sperie.
Nu reușise.
Gheorghe a pus documentele înapoi în plic.
“Mâine vii la șapte.”
Radu s-a uitat la el.
“Unde?”
“La atelier.”
“Normal că vin.”
“Nu ca viitor patron.”
Radu n-a spus nimic.
“Vii la muncă. La șapte.”
“Și cât timp faci asta?”
“Nu știu.”
“Și după?”
“Vedem.”
“Ce să vezi?”
Gheorghe și-a luat haina.
“Ce fel de om vine la muncă atunci când nu mai are premiul garantat.”
A plecat.
Radu a rămas în sufragerie.
Câteva minute nu ne-am spus nimic.
Apoi a izbucnit:
“Exagerează.”
M-am uitat la el.
“Serios?”
“Da. A venit într-un moment prost, a văzut zece minute și acum mă judecă pentru toată viața.”
“Nu te judecă pentru toată viața.”
“Atunci pentru ce?”
“Pentru ce a văzut.”
“Și tu ești de partea lui.”
Am simțit cum începea să-mi crească furia.
“Lasă atelierul.”
“Cum să las atelierul?”
“Pentru cinci minute, uită de atelier.”
“Ușor de spus pentru tine.”
M-am uitat la el.
“Eu te-am strigat de pe podea.”
A tăcut.
“Ce?”
“Te-am strigat.”
“Am venit.”
“Da. Ai venit, m-ai văzut și te-ai dus să-ți iei o bere.”
“Am crezut că doar te-ai așezat.”
“Și dacă era așa? Eram însărcinată în 38 de săptămâni, pe podea, între bucățile pătuțului copilului nostru.”
“Nu mi-am dat seama.”
“Pentru că nici n-ai întrebat.”
Radu s-a uitat spre pătuț.
“Și dacă Gheorghe nu intra?”
N-a răspuns.
“Ce făceai?”
“Mara…”
“Terminai meciul?”
A tăcut.
Acolo s-a terminat discuția.
Nu mi-a ținut un discurs despre cât de mult greșise.
Nu s-a transformat în alt om în acea seară.
A doua zi s-a trezit la șase.
La șapte fără zece era la atelier.
Gheorghe îl aștepta.
În următoarele trei zile, acasă, între mine și Radu a rămas o răceală pe care niciunul nu știa încă să o rupă.
În a patra noapte m-am trezit la 2:47.
Am stat câteva secunde nemișcată.
Apoi am aprins veioza.
“Radu.”
A mormăit ceva.
“Radu.”
A deschis ochii.
“Cred că a început.”
S-a ridicat atât de repede încât s-a lovit cu piciorul de marginea patului.
“Acum?”
“Nu, peste trei luni.”
S-a uitat la mine.
“Scuze. Ce fac?”
“În primul rând, respiră.”
“Eu?”
“Da. Tu.”
A început să caute telefonul.
Apoi cheile.
Apoi geanta pentru maternitate.
“Unde e geanta?”
“În hol.”
“Scaunul?”
“În mașină.”
“Actele?”
“În buzunarul din față.”
S-a oprit.
M-a privit.
“Bine.”
Pentru prima dată în acea noapte, s-a calmat.
A venit lângă mine.
“Spune-mi ce ai nevoie.”
“Ajută-mă să mă ridic.”
Mi-a întins ambele mâini.
Și m-a ajutat.
Ilinca s-a născut în dimineața aceea.
Când am venit acasă, Gheorghe ne lăsase mâncare la ușă.
Nu intrase.
Nu voia să ne deranjeze.
Primele zile cu un nou-născut n-au transformat casa într-o reclamă cu părinți zâmbitori.
Eram amândoi terminați.
Ilinca dormea când voia ea.
Eu plângeam uneori fără să știu exact de ce.
Radu făcea greșeli.
Eu făceam greșeli.
Într-o noapte, Ilinca a început să plângă la puțin timp după ce adormisem.
Am deschis ochii.
Radu era deja în picioare.
“Mă duc eu.”
“Cred că trebuie…”
“Spune-mi.”
I-am spus ce să verifice.
A luat-o cu grijă.
După câteva minute îl auzeam prin ușă vorbindu-i încet.
Nu era perfect.
Dar era acolo.
Și diferența dintre cele două lucruri devenise foarte importantă pentru mine.
La atelier, Gheorghe s-a ținut de cuvânt.
Radu nu a primit birou nou.
Nu a primit funcție.
Nu a primit cheile afacerii.
Muncea.
Uneori venea acasă furios.
“Bunicul mă tratează ca pe oricare altul.”
“Poate asta urmărește.”
Nu-i plăcea răspunsul.
Dar continua să se ducă.
Au trecut aproape cinci luni.
Într-o duminică, Gheorghe a venit la noi.
Eu dormisem doar două ore în noaptea precedentă și Radu insistase să mă culc după prânz.
Când m-am trezit, am auzit voci din bucătărie.
Am rămas câteva secunde în hol.
Radu o ținea pe Ilinca într-un braț și pregătea un biberon cu celălalt.
Pe masă erau vase pe jumătate strânse.
Gheorghe stătea rezemat de tocul ușii.
“Cum merge?” l-a întrebat.
Radu s-a uitat la Ilinca.
“Greu.”
Gheorghe a zâmbit.
“Dar?”
“Dar ne descurcăm.”
“Eu de atelier întrebam.”
Radu a râs.
“A.”
A verificat biberonul.
“Și acolo bine.”
Gheorghe l-a privit câteva secunde.
Radu nu l-a întrebat nimic despre acte.
Nu l-a întrebat când primește atelierul.
Nu l-a întrebat dacă “și-a ispășit pedeapsa”.
Doar s-a întors spre Ilinca.
“Cred că ăsta e gata.”
Gheorghe s-a apropiat și a privit-o pe strănepoata lui.
Apoi s-a uitat spre pătuțul din camera alăturată.
“Mai ține?”
Radu a zâmbit.
“Perfect.”
“Normal.”
Radu a râs.
Gheorghe și-a luat geaca și s-a pregătit să plece.
La ușă, Radu l-a întrebat:
“Bunicule?”
“Da?”
“Mulțumesc.”
“Pentru pătuț?”
Radu s-a uitat spre mine.
Apoi spre copilul din brațele lui.
“Nu doar pentru pătuț.”
Gheorghe a dat din cap.
Și a plecat fără să scoată niciun plic.