Dimineața următoare m-am trezit înaintea lor.
Mi-am făcut cafeaua în liniște.
Apoi am așezat pe masa din bucătărie un dosar albastru.
La ora opt au apărut amândoi.
Mihai căsca încă somnoros.
Agata și-a turnat ceai.
— Ai avut timp să te gândești? întrebă el zâmbind.
Am dat din cap.
— Da.
Mi-am pus ceașca pe masă și am împins dosarul spre el.
— Ce e asta?
— Citește.
L-a deschis fără grabă.
După câteva secunde zâmbetul i-a dispărut.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că apartamentul este cumpărat înaintea căsătoriei și este doar pe numele meu.
Agata a tresărit.
— Cum adică?
— Exact cum ați citit.
Eu plătesc toate ratele.
Eu plătesc întreținerea.
Eu plătesc facturile.
Și, începând de astăzi…
nu voi mai întreține încă doi adulți perfect capabili să muncească.
Mihai s-a ridicat brusc.
— Clara, ai înnebunit?
— Nu.
Cred că abia acum m-am trezit.
Agata a început imediat:
— Nu poți face asta! Suntem familie!
Am privit-o calm.
— Familia nu înseamnă ca unul să muncească pentru trei.
Familia înseamnă ca toți să tragă în aceeași direcție.
Mihai a încercat să schimbe tonul.
— Hai să discutăm liniștiți.
Poate m-am grăbit cu demisia.
Poate găsesc ceva repede.
Am zâmbit trist.
— Nu demisia ta m-a făcut să iau decizia.
Ci faptul că ai hotărât singur ce fac eu cu viața și cu banii mei.
A rămas fără răspuns.
Atunci i-am întins o foaie.
— Ce este asta?
— O notificare.
Aveți paisprezece zile să vă găsiți altă locuință.
În casă s-a făcut liniște.
Agata a început să plângă.
— Vrei să ne lași pe drumuri?
— Nu.
Vă ofer două săptămâni.
Dar nu voi mai accepta să trăiesc într-o casă în care sunt văzută doar ca un salariu.
Paisprezece zile au trecut mai repede decât mă așteptam.
Mihai și-a găsit un loc de muncă.
Nu era visul lui.
Dar era muncă.
Agata a închiriat un apartament mic împreună cu el.
În dimineața în care au plecat, Mihai s-a oprit în ușă.
Avea două valize în mâini.
— Chiar nu mai există nicio șansă?
L-am privit câteva clipe.
— Exista.
Înainte să-mi spui că este datoria mea să plătesc și creditul mamei tale.
Acum…
există doar consecințele.
A plecat fără să mai spună nimic.
Au trecut aproape trei luni.
Într-o seară am primit un mesaj.
“Mi-am găsit un serviciu stabil. Pentru prima dată îmi plătesc singur toate cheltuielile. Acum înțeleg cât ai dus singură. Îmi pare rău.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am închis telefonul.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că uneori scuzele vin prea târziu.
În dimineața următoare mi-am băut cafeaua pe balcon.
Era liniște.
O liniște pe care ani întregi o visasem.
Și am înțeles că există datorii care pot fi plătite în bani.
Dar respectul pierdut…
rareori mai poate fi recuperat.