Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Irina… de când faci și asta?
M-am uitat la pagina la care se oprise.
Știam imediat ce văzuse.
În colțul din dreapta aveam notat:
„Facturi Daniela – trimis.”
Două săptămâni mai târziu apărea din nou.
Apoi iar.
Sorin a întors câteva pagini înapoi.
— Ce sunt astea?
— Facturile pe care le fac pentru Daniela.
— Care Daniela?
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Daniela de la firma de distribuție. Cea cu care am lucrat înainte să se nască Mara.
Sorin și-a ridicat ochii spre mine.
— Tu lucrezi pentru ea?
— Da.
— De când?
— De aproape un an.
A lăsat agenda jos.
— Cum adică lucrezi?
Aproape că m-a bufnit râsul.
Nu pentru că era amuzant.
Ci pentru că exact asta era problema.
— Exact cum sună. Îi fac facturile, centralizez comenzile, verific plățile și îi pregătesc documentele pentru contabilitate.
— Dar când?
— Când sunt copiii la școală. Uneori dimineața. Alteori seara.
— Și eu de ce nu știu?
M-am uitat lung la el.
— Știi.
— Nu știu că lucrezi.
— Ba da, Sorin. Ți-am spus.
A dat din cap.
— Mi-ai spus că o mai ajuți pe Daniela din când în când.
— Așa ai reținut tu.
— Păi nu asta ai spus?
— Prima dată, da. Pentru că așa a început. După două luni mi-a propus să lucrăm constant. Ți-am spus și atunci.
Sorin încerca să-și amintească.
— Când?
— La cină. Tu răspundeai la niște mesaje de serviciu. Mi-ai spus: „Foarte bine, dacă îți place.”
A tăcut.
Își amintea.
— Și câte ore lucrezi?
— Depinde. Două, trei pe zi. Uneori patru la sfârșit de lună.
— În fiecare zi?
— Aproape.
Sorin s-a lăsat pe spătar.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a întrebat:
— Și banii?
— Ce-i cu ei?
— Unde sunt?
Întrebarea lui m-a făcut să mă încrunt.
— În casă.
— Cum adică?
Am tras agenda spre mine și am întors câteva pagini.
— Uite.
I-am arătat.
„Engleză Vladimir.”
„Serbare Mara.”
„Încălțăminte copii.”
„Abonament transport.”
„Rechizite.”
„Medicamente.”
— Nu plătesc totul numai eu, evident. Dar din ce câștig eu acopăr lunar câteva dintre cheltuielile copiilor și ce mai apare.
Sorin privea cifrele.
— Eu credeam că astea pleacă din contul comun.
— Unele da.
— Și de ce n-ai spus?
De data asta am râs.
Scurt.
— Sorin, despre ce vorbim de patru zile?
M-a privit.
— Tu nu știai unde este engleza lui Vladimir.
Am arătat spre telefonul lui.
— Nu știai la ce oră termină Mara vineri. Nu știai că se terminase detergentul. Nu știai ce haine trebuie spălate pentru săptămâna următoare.
Apoi am pus degetul pe agendă.
— Și acum descoperi că nici măcar nu știai că eu lucrez aproape zilnic.
— Irina…
— Nu spun asta ca să te fac să te simți prost.
— Știu.
— Ba cred că tocmai acum începi să știi.
A coborât privirea.
— Eu chiar credeam că…
S-a oprit.
— Ce?
— Că fiind acasă ai timp.
Am simțit din nou aceeași înțepătură ca în seara în care spusese că fac „niște treburi”.
Dar acum tonul lui era altul.
— Am timp pentru că îmi organizez timpul, Sorin.
— Știu.
— Nu, încă nu știi.
Am tras aer în piept.
— Dacă Mara are nevoie de ceva pentru școală, eu îmi mut lucrul. Dacă sună diriginta lui Vladimir, eu răspund. Dacă vine instalatorul, eu sunt acasă. Dacă trebuie cumpărat ceva, eu mă opresc. Dacă unul dintre copii se îmbolnăvește, ghici cine își schimbă programul?
— Tu.
— Da.
Am pus palma pe agendă.
— Munca mea s-a așezat în toate spațiile rămase între nevoile voastre. De asta ți s-a părut că nu există.
Sorin nu mai spunea nimic.
— Eu plec la birou și…
— Știu că muncești.
L-am întrerupt fără să ridic vocea.
— N-am spus niciodată că nu muncești. N-am spus că nu ești obosit. N-am spus că nu ai responsabilități.
M-am uitat direct la el.
— Tu ai fost cel care a decis că, dacă munca mea arată altfel decât a ta, înseamnă că eu „stau”.
Și-a frecat fața cu palmele.
— M-am purtat ca un idiot.
— Te-ai purtat ca și cum tot ce găseai făcut în jurul tău se făcea singur.
— Da.
Apoi a spus:
— Trebuia să-mi spui că nu mai poți.
Acolo m-a durut.
— Ți-am spus.
A ridicat privirea.
— Când?
— De câte ori ți-am spus că sunt obosită.
N-a răspuns.
— De câte ori ți-am spus că simt că nu mai termin nimic. Că am prea multe în cap. Că vreau măcar o oră în care să nu mă strige nimeni.
Am făcut o pauză.
— Eu îți spuneam că nu mai pot. Tu auzeai că mă plâng.
Asta l-a lovit.
Am văzut.
Sorin s-a uitat din nou la agenda mea.
Apoi la coșul cu rufe.
La telefon.
La lista lui pentru săptămâna următoare.
— Nu veneau natural, am spus.
— Ce?
— Toate lucrurile despre care ai crezut că pur și simplu se întâmplă.
Am închis agenda.
— Nu veneau natural. Veneau prin mine.
A rămas tăcut.
După câteva secunde, a spus:
— Îmi pare rău.
Nu m-am repezit să-i spun că e în regulă.
Pentru că nu era.
— Și mie.
— Pentru ce?
— Pentru că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Am făcut prea mult prea mult timp și apoi m-am supărat că nimeni nu observă.
— Asta nu înseamnă că…
— Știu.
L-am privit.
— Dar nici eu nu mai vreau să funcționăm așa.
Sorin a tras foaia lui mai aproape.
— Atunci spune-mi ce să fac.
M-am uitat la el.
A văzut imediat expresia mea.
— Am spus-o iar, nu?
— Da.
A zâmbit pentru prima dată.
— Bine. Reformulez.
A luat un pix.
— Ce pot să preiau complet, astfel încât să nu mai trebuiască să te gândești tu la lucrurile alea?
Era o diferență enormă.
Nu i-am dat douăzeci de sarcini.
Am împărțit responsabilități.
El a preluat cumpărăturile săptămânale.
Nu doar mersul la supermarket.
Tot.
Să vadă ce lipsește, să facă lista, să se gândească la mesele următoare și să cumpere.
A preluat rufele.
Și programul lui Vladimir.
Engleză, ședințe, mesajele importante de la școală, echipamentul pentru sport.
Eu am rămas cu programul Marei și alte lucruri pe care îmi era mai ușor să le gestionez.
Pentru ce trebuia coordonat între noi am făcut un calendar comun.
Și am schimbat ceva și cu copiii.
Vladimir era suficient de mare să-și pregătească singur ghiozdanul și echipamentul.
Mara putea să-și strângă lucrurile și să-și pregătească hainele pentru dimineață.
Nu perfect.
Dar suficient cât să nu mai existe o singură persoană responsabilă pentru fiecare lucru din casă.
Primele săptămâni au fost… interesante.
Într-o marți, Sorin a uitat să spele echipamentul lui Vladimir.
Seara a venit la mine.
— Ce fac?
Am ridicat din umeri.
— Nu știu.
— Irina.
Am început să râd.
— Glumesc. Dar rezolvă tu.
L-a spălat de mână și l-a pus la uscat.
Altă dată a uitat să cumpere pâine.
A coborât din nou la magazin.
Nu i-am spus „ți-am zis eu”.
Cel mai greu pentru mine n-a fost să-l las pe el să facă.
A fost să nu mă duc după el să verific.
Să nu refac lista.
Să nu întreb dacă a citit mesajul.
Să nu spun:
„Vezi că joi…”
De câteva ori m-am oprit cu propoziția în gură.
— Ce? mă întreba.
— Nimic. E la tine.
Uneori uitase.
Alteori știa deja.
Și, încet, a început să știe tot mai des.
După aproape două luni, într-o seară, lucram la laptop.
Sorin a intrat în cameră.
— Mâine îl duc eu pe Vladimir mai devreme.
Am ridicat privirea.
— De ce?
— Au schimbat ora la engleză. A venit mesaj azi.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
— Ce?
— Nimic.
— De ce zâmbești?
— Nu zâmbesc.
— Ba da.
Am zâmbit și mai tare.
Nu pentru că dusese copilul la engleză.
Ci pentru că eu nu știam că se schimbase ora.
Pentru prima dată după foarte mult timp, ceva important pentru familie fusese observat, reținut și rezolvat fără să treacă mai întâi prin capul meu.
Câteva luni mai târziu, am ajuns eu acasă mai târziu.
Avusesem de terminat niște documente pentru Daniela și lucrasem câteva ore din altă parte, doar ca să am liniște.
Când am intrat, Sorin era deja acasă.
Pantofii lui nu mai erau în mijlocul holului.
Din bucătărie venea miros de mâncare.
Pe frigider era lista de cumpărături.
Am văzut scris:
„detergent”.
M-am uitat în baie.
Mai era puțin pe fundul recipientului.
Mi-a venit să râd.
Sorin a apărut din bucătărie.
— Ce ai?
— Nimic.
— Ești obosită?
Am rămas cu geanta pe umăr.
Cu câteva luni înainte, aceeași întrebare ar fi fost urmată de:
„Dar ce-ai făcut?”
Acum nu.
— Da, am spus.
Sorin a dat din cap.
— Bine. Mă ocup eu de cină. Du-te și stai puțin.
Atât.
N-a fost o declarație spectaculoasă.
Nu mi-a cumpărat flori.
Nu mi-a spus că sunt eroina familiei.
Și nici nu aveam nevoie.
Mi-am lăsat geanta jos și m-am dus să mă schimb.
Pentru că, până la urmă, nu voiam ca Sorin să-mi mulțumească în fiecare zi pentru că spălam haine, țineam minte programări sau cumpăram detergent.
Voiam doar să înțeleagă că lucrurile acelea nu se întâmplă singure.
Și că într-o familie nu ar trebui să existe un singur om care știe mereu ce urmează.
Ani întregi am crezut că problema era că Sorin nu vedea cât fac.
Dar problema adevărată era că eu devenisem locul prin care trebuia să treacă totul.
Fiecare programare.
Fiecare cumpărătură.
Fiecare mesaj.
Fiecare lucru uitat.
Fiecare problemă.
Casa noastră nu stătea în picioare pentru că eu „stăteam acasă”.
Stătea în picioare pentru că cineva se gândea permanent la ea.
Iar în ziua în care acel „cineva” n-am mai fost doar eu, n-am simțit că Sorin mă ajută.
Am simțit, în sfârșit, că nu mai duc singură o familie care era a amândurora.