Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce vrem să facem cu banii după ce apartamentul nu mai este pe numele tău.
Pentru câteva secunde n-am înțeles.
M-am uitat la Viorica.
Apoi la Rareș.
— Ce bani?
Niciunul n-a răspuns imediat.
Am ridicat foaia cu evaluarea apartamentului.
— Ce bani, Rareș?
Și-a trecut mâna peste frunte.
— Diana, nu era nimic stabilit.
— Dar era suficient de stabilit încât să afli cât valorează apartamentul meu.
— Am vrut doar să vedem ce posibilități avem.
— Ce posibilități?
Viorica a intervenit:
— Casa mea trebuie renovată.
M-am întors spre ea.
— Știu.
Casa Vioricăi era mare.
Patru camere, curte, garaj.
Dar fusese construită cu aproape treizeci de ani în urmă și începuse să aibă nevoie de bani.
Acoperișul trebuia reparat.
Baia de la etaj era veche.
Centrala dădea semne că nu mai duce mult.
Rareș vorbea de luni întregi despre toate astea.
Numai că niciodată nu legase casa mamei lui de apartamentul meu.
Până atunci.
— Ideea era să ne mutăm la mama, a spus Rareș.
— Asta știu.
— Să renovăm casa.
— Și?
A ezitat.
— Și apartamentul tău ar putea fi valorificat.
Am simțit că-mi îngheață fața.
— „Valorificat”?
— Vândut, a spus Viorica direct.
M-am uitat la Rareș.
— Tu voiai să vinzi apartamentul tatălui meu?
— Nu fără tine.
Am râs.
— Nu fără mine? Rareș, tu ai cerut deja o evaluare fără mine.
— O evaluare nu înseamnă vânzare.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
N-a răspuns.
Viorica și-a împreunat mâinile.
— Diana, gândește-te puțin înainte să te superi. Casa mea e mult mai mare. Voi oricum spuneți că vreți copii. Aveți curte, camere suficiente…
— Și banii din apartamentul meu intră în casa dumneavoastră.
— În casa în care ați locui.
— Dar casa cui ar fi?
S-a făcut liniște.
Am repetat:
— Casa cui ar fi?
Viorica s-a încruntat.
— A mea, evident.
Am dat din cap.
Apoi m-am uitat la Rareș.
— Deci eu vând singurul lucru pe care îl am numai al meu, iar banii intră într-o casă care rămâne pe numele mamei tale.
— Nu pune problema așa.
— Cum s-o pun?
— Casa aia într-o zi oricum…
S-a oprit.
— Oricum ce?
Rareș a tras aer în piept.
— O să rămână la mine.
Acolo am înțeles.
Nu era un plan făcut din răutate.
Poate tocmai asta îl făcea mai greu de acceptat.
Pentru Rareș, totul era logic.
Mama lui avea casa mare.
Eu aveam apartamentul.
Vindeam apartamentul.
Renovam casa.
Ne mutam acolo.
Într-o zi, casa urma probabil să-i rămână lui.
Pe hârtie, în mintea lui, „familia” ieșea câștigată.
Numai că exista un om care dispărea complet din calcul.
Eu.
— Probabil? am întrebat.
— Ce?
— Ai spus că într-o zi casa o să rămână la tine.
— Da.
— Este deja pe numele tău?
— Nu.
— Există vreun act?
— Diana…
— Există?
— Nu.
— Atunci este casa mamei tale.
— Evident că e casa mamei.
— Exact.
Am pus foaia pe masă.
— Tu îmi ceri ceva sigur, al meu, în schimbul unei promisiuni despre ceva care poate, într-o zi, va fi al tău.
Rareș și-a încleștat maxilarul.
— Suntem soț și soție.
— Știu.
— Dacă mie îmi rămâne, ne rămâne nouă.
— Dar apartamentul meu există acum.
— Tot la „al meu” ai rămas.
Replica m-a lovit.
— Atunci răspunde-mi la ceva.
M-am apropiat de masă.
— După ce apartamentul meu era vândut și banii erau băgați în casa mamei tale, eu ce mai aveam pe numele meu?
Rareș a deschis gura.
N-a spus nimic.
M-am uitat la Viorica.
Nici ea nu răspundea.
— Nimic, am spus eu.
— Aveai familia, a răspuns Rareș.
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
— Familia nu este act de proprietate, Rareș.
— Asta e problema ta! Pentru tine totul trebuie garantat.
— Nu. Pentru mine problema este că ai făcut un plan cu singurul meu bun fără mine.
— N-am făcut nimic!
— Ai cerut o evaluare.
Am ridicat foaia.
— Ai discutat cu mama ta.
Am arătat spre Viorica.
— Ați stabilit ce faceți cu banii.
— Am discutat niște variante.
— După ce eu îți spusesem deja nu.
Acolo s-a oprit.
Pentru că era adevărat.
Nu mă deranja doar planul.
Mă speria faptul că primul meu „nu” nu fusese considerat un răspuns.
Fusese tratat ca începutul unei negocieri.
Viorica s-a ridicat.
— Eu nu vreau să mă cert cu tine.
— Nici eu cu dumneavoastră.
— Atunci gândește-te la rece.
— M-am gândit.
— Nu pare.
Rareș a intervenit:
— Mamă, lasă-ne puțin.
Viorica l-a privit surprinsă.
— Rareș…
— Te rog.
Și-a luat geanta și a plecat.
După ce s-a închis ușa, am rămas singuri.
— De ce? l-am întrebat.
— Ce?
— De ce era atât de important să renunț eu la apartament?
— Pentru că mi se părea absurd să avem un apartament vechi și să băgăm bani în continuare într-un credit, când mama are o casă mare.
— Atunci puteai să-mi propui să-l închiriez.
— Știu.
— Sau să-l păstrez.
— Știu.
— Sau puteai să accepți primul meu „nu”.
A tăcut.
— Dar n-ai făcut-o.
— Pentru că am crezut că nu vezi imaginea de ansamblu.
— Nu, Rareș. Ai crezut că, dacă nu aleg ce ai ales tu, înseamnă că nu înțeleg.
Mi-am luat geanta.
— Unde pleci?
— La apartament.
— Diana, hai să nu facem asta.
M-am întors.
— Ce anume?
— Să pleci pentru o ceartă.
— Nu plec pentru o ceartă.
Mi-am luat cheile.
— Plec pentru că am nevoie să mă gândesc într-un loc în care „nu” înseamnă „nu”.
A venit după mine până în hol.
— Deci alegi apartamentul.
M-am oprit cu mâna pe clanță.
Asta era propoziția pe care o auzisem sub toate celelalte de săptămâni întregi.
Apartamentul sau căsnicia.
Siguranța mea sau încrederea lui.
Tata sau „familia lor”.
M-am întors spre el.
— Nu, Rareș.
Am simțit că vocea nu-mi mai tremura.
— Mă aleg pe mine.
Am plecat.
În prima noapte am dormit în apartamentul tatei pe o canapea veche.
Nu aveam nici măcar toate lucrurile cu mine.
Dar am dormit.
Rareș m-a sunat.
Nu i-am răspuns.
A doua zi mi-a trimis mesaje.
„Trebuie să vorbim.”
„Nu vreau să terminăm așa.”
„Mama n-a vrut nimic rău.”
Ultimul m-a făcut să închid telefonul.
Pentru că încă vorbea despre intențiile lor.
Nu despre ce făcuseră.
Au trecut nouă zile până când i-am răspuns.
Ne-am întâlnit la o cafenea.
Rareș a venit singur.
— Mama nu știe că sunt aici, a spus.
— Nu trebuie să-i ceri voie.
A tresărit.
— Merit asta.
— Nu încerc să te înțep.
— Știu.
Pentru prima dată de când începuse totul, nu încerca să-mi explice de ce planul lui era bun.
— Am anulat tot, a spus.
— Ce ai anulat?
— Nimic oficial. Dar am sunat omul cu care vorbisem despre evaluare și i-am spus că nu mai există nicio discuție.
Am dat din cap.
— Bine.
— Și am vorbit cu mama.
— Ce i-ai spus?
— Că apartamentul tău nu va mai fi subiect de discuție.
Am așteptat.
— S-a supărat?
— Foarte.
— Și?
Rareș a zâmbit amar.
— Pentru prima dată n-am încercat s-o fac să se simtă mai bine.
Apoi a devenit serios.
— Am stat mult și m-am gândit la ce m-ai întrebat.
— La ce?
— Ce ai fi avut tu pe numele tău după planul nostru.
Nu am spus nimic.
— Răspunsul era exact ce ai spus tu. Nimic.
Și-a coborât privirea.
— Și eu chiar nu văzusem problema.
— Asta mă sperie.
— Știu.
— Nu faptul că ai venit cu o idee proastă. Puteam să discutăm.
M-am aplecat puțin spre el.
— Mă sperie ce ai făcut după ce am spus nu.
A ridicat privirea.
— Știu.
— M-ai făcut individualistă.
— Da.
— Mi-ai spus că nu am încredere în tine.
— Da.
— Mi-ai spus că dacă te iubesc n-ar trebui să am nevoie de siguranță.
Rareș și-a strâns buzele.
— Da.
— Asta nu mai era o discuție financiară.
— Nu.
Pentru prima dată nu s-a apărat.
— Am încercat să te fac să te simți vinovată până acceptai.
A fost greu să-l aud spunând-o.
Dar aveam nevoie.
— De ce?
Rareș a stat puțin.
— Pentru că am crescut cu ideea că bunurile familiei se strâng la un loc. Bunicii au lăsat tot părinților. Mama a vorbit mereu despre casă ca despre ceva ce trebuie păstrat și mărit. Când ai primit apartamentul, eu n-am văzut…
S-a oprit.
— Ce?
— Apartamentul tatălui tău.
M-a privit.
— Am văzut o proprietate.
Asta m-a durut mai mult decât mă așteptam.
— Pentru mine nu era doar atât.
— Știu acum.
— Nu, Rareș. Acum începi să știi.
A dat din cap.
— Corect.
Nu m-am întors acasă în ziua aceea.
Nici în săptămâna următoare.
Rareș a propus să mergem la consiliere.
Am acceptat.
Nu ca să salvăm căsnicia cu orice preț.
Ci ca să vedem dacă mai exista o căsnicie în care amândoi puteam spune „nu” fără să fim pedepsiți pentru asta.
Viorica n-a vorbit cu mine aproape două luni.
Rareș nu m-a mai împins să o sun.
Asta, pentru mine, a contat.
După câteva săptămâni am început să petrec din nou timp cu el.
Apoi câte o noapte.
Apoi un weekend.
Nu mi-a cerut niciodată cheia apartamentului.
Nu m-a mai întrebat ce intenționez să fac cu el.
Și, încet, am început să cred că poate înțelesese.
La aproape patru luni după seara aceea, eram în apartamentul tatei.
Unul dintre geamuri nu se mai închidea bine.
Rareș venise cu niște scule să mă ajute.
A reglat balamaua, a verificat mânerul și a închis geamul.
— Gata.
— Mulțumesc.
Am strâns lucrurile.
La plecare i-am dat cheile ca să încuie cât îmi puneam geaca.
Rareș a încuiat.
Apoi s-a întors și mi-a întins cheile.
Le-a pus în palma mea.
— Sunt ale tale.
M-am uitat la el.
— Au fost întotdeauna.
Rareș a rămas câteva secunde tăcut.
— Știu.
Apoi a spus:
— Mi-a luat prea mult să înțeleg.
Am strâns cheile în palmă.
Nu era o declarație de dragoste.
Dar în momentul acela a valorat mai mult pentru mine decât toate discursurile lui despre „familie”.
Pentru că o familie adevărată nu începe în ziua în care nu mai există „al meu” și „al tău”.
Începe în ziua în care ceea ce este al celuilalt nu te amenință.
În ziua în care un „nu” nu devine dovada că nu ești iubit.
Și în ziua în care nu-i ceri omului de lângă tine să rămână fără nicio ușă de ieșire doar ca tu să fii sigur că nu va pleca.