Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Alex Dobre cobora treptele încet, zâmbind spre Matei.
Fiul meu se uita când la el, când la noi, de parcă încerca să se convingă că nu era o glumă.
— Chiar vine aici?
Vlad i-a strâns ușor mâna.
— Se pare că da.
Când Alex a ajuns în dreptul rândului nostru, s-a oprit.
Nu s-a uitat la mine.
Nici la Vlad.
Direct la Matei.
— Tu trebuie să fii Matei.
Fiul meu a rămas cu gura întredeschisă.
— Da.
— Alex.
Matei a început să râdă.
— Știu cine ești.
Câțiva oameni din jur au râs și ei.
Alex s-a aplecat puțin spre el.
— Atunci am scăpat de prezentări.
I-a întins mâna.
Matei a dat mâna cu el, apoi s-a uitat imediat spre tatăl lui.
Expresia lui spunea tot:
„Tată, tocmai am dat mâna cu Alex Dobre.”
Crainicul a explicat că organizația care ne ajutase să ajungem la meci contactase clubul cu câteva săptămâni înainte.
Noi nu știuserăm nimic.
Nici măcar faptul că Alex aflase despre Matei.
Un membru al staffului i-a adus fotbalistului un tricou.
Alb cu albastru.
Alex l-a desfăcut.
Era semnat de jucătorii echipei.
— Am auzit că ăsta este primul tău meci pe stadion.
— Da.
— Atunci nu puteai să pleci fără ceva de la noi.
I-a întins tricoul.
Matei l-a luat cu ambele mâini.
A trecut cu degetele peste semnături.
— Sunt toate adevărate?
Alex s-a prefăcut ofensat.
— Crezi că am stat eu azi-noapte să le falsific?
Matei a izbucnit în râs.
— Nu!
— Bine. Mă speriasem.
Apoi Alex s-a apropiat puțin.
— Dar mai avem ceva.
Matei s-a uitat spre mine.
— Mai e ceva?
Nici eu nu știam.
Alex a arătat spre teren.
— Ai vrea să-l vezi de mai aproape?
Matei n-a răspuns.
Pentru o clipă doar s-a uitat la gazon.
Apoi la Alex.
— Pot?
Întrebarea aceea m-a durut.
Nu „am voie?”.
„Pot?”
Pentru că Matei învățase prea devreme că uneori corpul lui hotăra înaintea lui.
Alex n-a făcut din asta o problemă.
— Sigur că poți. Și dacă obosești, avem și transport de căpitan.
Un membru al personalului adusese un scaun rulant.
Matei l-a privit, apoi s-a uitat la noi.
— Nu mă deranjează.
Vlad i-a pus mâna pe umăr.
— Atunci mergem.
Când am ajuns lângă teren, Matei nu mai vorbea.
Privea gazonul.
Porțile.
Băncile.
Jucătorii care se încălzeau.
Totul.
Alex mergea lângă el și îi explica lucruri pe care probabil Matei le știa deja.
La un moment dat, fiul meu l-a corectat.
— Nu, tu ai dat golul ăla cu stângul.
Alex s-a oprit.
— Serios?
— Da.
— Încep să cred că tu știi mai multe despre mine decât știu eu.
Matei a zâmbit.
Câțiva dintre ceilalți jucători au venit și ei spre marginea terenului.
Nu a fost o ceremonie.
Nu s-au aliniat.
Pur și simplu au venit pe rând.
Unul i-a dat palma.
Altul l-a întrebat ce post ar juca.
— Atacant.
— Normal, a spus Vlad. Nimeni nu vrea să fie fundaș în familia asta.
— Eu aș fi portar, am spus.
Matei s-a întors spre Alex.
— Mama încă nu știe exact ce face portarul.
— Matei!
Alex a început să râdă.
Pentru câteva minute, am uitat unde fuseserăm cu o săptămână înainte.
Am uitat cabinetul medicului.
Am uitat cuvintele lui.
Îl vedeam doar pe fiul nostru făcând glume despre fotbal.
Înainte ca jocul să reînceapă, Alex s-a așezat lângă Matei.
— După meci mai stai puțin?
— Dacă pot.
— Atunci te caut eu.
Și s-a întors pe teren.
Matei s-a uitat după el.
— Tată?
— Da?
— A zis că mă caută el.
Vlad a zâmbit.
— Am auzit.
— Pe mine.
— Tot am auzit.
În repriza a doua, Matei a obosit.
S-a sprijinit de mine și pentru câteva minute a închis ochii.
— Vrei să plecăm? l-am întrebat.
I-a deschis imediat.
— Nu.
— Matei…
— Dacă adorm, mă trezești când atacă ai noștri.
Așa am făcut.
După meci, un angajat ne-a condus într-o încăpere liniștită din interiorul stadionului.
Matei era epuizat.
Dar ținea tricoul semnat în poală și refuza să-l pună în pungă.
După câteva minute, ușa s-a deschis.
Alex intrase din nou.
De data aceasta nu mai erau camere.
Nu mai era crainic.
Nu mai erau oameni care aplaudau.
Doar noi.
Alex s-a așezat lângă Matei.
— A meritat primul meci?
— Da.
— Chiar dacă n-am dat gol?
Matei s-a gândit.
— Asta a fost cam dezamăgitor.
Alex a dus mâna la piept.
— Dur.
Am râs cu toții.
Apoi Alex s-a uitat la el.
— Pot să-ți spun ceva?
Matei a dat din cap.
— Când eram copil, aveam un frate mai mare.
Tonul lui se schimbase.
— Îl chema Ștefan. Era cu trei ani mai mare decât mine și era mult mai bun la fotbal.
— Mai bun decât tine?
— Mult.
Matei părea neîncrezător.
— Nu cred.
Alex a zâmbit.
— Nici eu nu recunoșteam atunci.
A făcut o pauză.
— Când eu aveam nouă ani, Ștefan s-a îmbolnăvit foarte grav.
Matei nu mai zâmbea.
— Tot cancer?
Alex a dat încet din cap.
— Da.
— S-a făcut bine?
A urmat o tăcere.
— Nu.
Matei și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Alex nu încerca să îndulcească răspunsul.
— Dar există ceva ce mi-a spus și n-am uitat niciodată.
Matei îl asculta.
— Spre final, aproape toți oamenii vorbeau cu el numai despre boală. Îl întrebau dacă îl doare, dacă e obosit, ce au spus medicii…
Am simțit mâna lui Vlad peste a mea.
Alex continuă:
— Și într-o zi fratele meu s-a enervat pe mine și mi-a spus: „Sunt bolnav, dar tot eu sunt.”
Matei a rămas nemișcat.
Apoi a zâmbit foarte puțin.
— Știu ce vrea să spună.
Alex îl privi câteva secunde.
— M-am gândit că o să știi.
Nimeni nu a mai spus nimic.
Nu era nevoie.
În drum spre hotel, Matei a ținut tricoul semnat pe genunchi.
— Care a fost partea cea mai tare? l-a întrebat Vlad.
— Toată.
— Nu se acceptă răspunsul.
Matei s-a gândit.
— Când Alex a venit la mine.
— Normal.
— Și când mama a zis că ar fi portar.
— Hei!
Matei a râs.
În noaptea aceea, după ce a adormit, eu și Vlad am rămas lângă pat.
— Azi a fost Matei din nou, am șoptit.
Vlad s-a uitat spre el.
— El a fost tot timpul Matei.
Știam ce voia să spună.
Doar că uneori boala devenise atât de mare în viețile noastre încât nu mai vedeam nimic în jurul ei.
În următoarele două săptămâni, starea lui s-a înrăutățit.
N-a mai putut ieși din spital.
Tricoul semnat era însă acolo.
Îl agățaserăm unde putea să-l vadă din pat.
Într-o după-amiază, o asistentă a intrat zâmbind.
— Matei, ai un vizitator.
— Cine?
— Unul care susține că te cunoaște.
Ușa s-a deschis.
Alex a intrat.
Fără echipament.
Fără camere.
Fără presă.
Doar cu o consolă portabilă în mână.
Matei a început să râdă.
— Ce cauți aici?
— Am venit la revanșă.
— Ce revanșă?
Alex a ridicat consola.
— Mi s-a spus că ești foarte bun.
— Cine ți-a spus?
Alex s-a uitat spre mine.
— Am sursele mele.
Au stat aproape două ore.
Au jucat.
S-au contrazis despre fotbal.
Matei i-a spus că echipa lui avea nevoie de un fundaș mai bun.
Alex i-a spus că, dacă tot știe atât de multe, poate să vină antrenor.
Pentru aproape două ore, nimeni nu l-a întrebat pe Matei dacă îl doare ceva.
Nimeni nu i-a spus să fie puternic.
Nimeni nu i-a cerut să lupte.
Era doar un copil care se certa cu fotbalistul lui preferat pentru un joc.
Când Alex s-a ridicat să plece, Matei l-a întrebat:
— Mai vii?
Alex nu i-a promis ceva ce nu putea ști sigur.
— Dacă pot, da.
Matei a dat din cap.
— Bine.
Alex i-a întins mâna.
Matei însă și-a desfăcut brațele.
— Acum putem să ne îmbrățișăm.
Alex a zâmbit și l-a îmbrățișat cu grijă.
Matei a murit la șase săptămâni după ziua aceea de pe stadion.
Avea zece ani.
Nu există o frază care să facă suportabil pentru un părinte ceea ce urmează după o asemenea pierdere.
Multă vreme n-am putut nici măcar să intru în camera lui fără să simt că nu mai pot respira.
Într-o zi, la câteva săptămâni după ce îl pierduserăm, a sosit un plic mare.
Era de la club.
Înăuntru se afla o fotografie.
Fusese făcută în ziua meciului.
Matei era lângă marginea terenului.
În spatele lui se vedea gazonul.
Nu privea camera.
Se uita spre jucători și zâmbea.
Pe spatele fotografiei era un mesaj scris de Alex:
„Pentru Ioana și Vlad. Așa îl voi ține minte și eu.”
Atât.
Am stat mult timp cu fotografia în mâini.
La început am văzut tot ce pierduserăm.
Zece ani.
Camera goală.
Glumele pe care nu aveam să le mai auzim.
Meciurile pe care Vlad nu avea să le mai vadă cu el.
Apoi, încet, am început să observ altceva.
În fotografia aceea nu se vedea spitalul.
Nu se vedeau tratamentele.
Nu se vedea frica noastră.
Se vedea Matei.
Un băiat de zece ani cu un tricou de fotbal, privind terenul și zâmbind.
Alex avusese dreptate.
Matei fusese bolnav.
Dar fusese, până la capăt, tot Matei.
Iar în ziua aceea nimeni nu-i putuse da mai mult timp.
În schimb, pentru câteva ore, niște oameni îi dăduseră înapoi ceva ce boala încercase să-i ia prea devreme:
bucuria simplă de a fi din nou doar un copil care iubea fotbalul.