Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce acte sunt alea?
Cătălin s-a întors spre mine și a încremenit.
Mariana a închis mapa aproape instinctiv.
— Andreea, ai venit mai devreme.
— Observ.
Mi-am lăsat geanta lângă ușă.
— Ce acte sunt alea?
Cătălin a făcut un pas spre mine.
— Nu sunt actele noastre.
— Atunci ce sunt?
Mariana s-a ridicat.
— Niște informații. Atât.
— Despre apartamentul nostru?
— Despre cum poate Cătălin să se protejeze.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Să se protejeze de cine?
Mariana m-a privit direct.
— Nu trebuie să transformăm totul într-un scandal.
Aproape că am râs.
— Ați venit în casa mea, fără să știu, cu acte despre apartamentul pentru care eu și soțul meu strângem bani și îi explicați cum să se protejeze. Dar eu fac scandal?
Cătălin interveni:
— Andreea, n-am acceptat nimic.
— Nu asta te-am întrebat.
S-a oprit.
— Știai că vine?
Tăcerea lui mi-a dat răspunsul.
— Cătălin?
— Da.
M-am uitat la el.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că o să te superi.
Replica lui a durut mai mult decât mă așteptam.
— Deci soluția a fost să ascunzi?
— N-am vrut să ascund. Am vrut doar să evit scandalul.
Atunci mi-a venit în minte nunta.
Cele câteva secunde în care stătuse între mine și mama lui fără să știe ce să facă.
„Mamă, ajunge.”
Aceeași încercare de a împăca două lucruri care nu puteau fi împăcate.
M-am apropiat de el.
— De fiecare dată când eviți scandalul cu mama ta, îl muți în căsnicia noastră.
Cătălin n-a răspuns.
Mariana a oftat.
— Vedeți? Exact despre asta vorbesc. De când e cu tine, băiatul meu trebuie să dea explicații pentru orice.
M-am întors spre ea.
— Nu. Soțul meu trebuie să-mi dea explicații când se discută pe ascuns despre bunurile noastre.
— Bunurile voastre?
A accentuat ultimul cuvânt.
— Apartamentul nici măcar nu este cumpărat.
— Avansul este strâns de noi.
— Și cine a pus mai mult?
Acolo s-a făcut liniște.
Mariana știa exact ce făcea.
În ultimul an, Cătălin câștigase mai bine decât mine.
Dar existaseră și luni în care nu avusese suficiente lucrări și eu plătisem aproape toate cheltuielile.
Nu ținuserăm niciodată socoteala.
Până atunci.
— Mamă, spuse Cătălin.
— Ce? Este o întrebare normală.
— Nu. Nu este.
Mariana împinse mapa spre el.
— Eu nu-ți spun să-i iei nimic. Îți spun doar să fii prudent. Nu știi niciodată cât ține o căsnicie.
M-am uitat la Cătălin.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că nu mă interesează.
— Înainte sau după ce ai lăsat-o să vină aici cu mapa?
A coborât privirea.
Și atunci am înțeles ceva.
Problema nu era că Cătălin ar fi vrut să mă înșele cu apartamentul.
Nu credeam asta.
Problema era că încă spera să poată asculta toate jignirile mamei lui, să le lase să treacă și apoi să vină la mine spunând:
„N-a fost nimic.”
M-am așezat.
— Eu nu mai pot așa.
Cătălin s-a apropiat.
— Andreea…
— Nu-ți cer să nu-ți mai iubești mama. Nici să nu mai vorbești cu ea.
Am arătat spre mapă.
— Dar nu pot să-mi petrec căsnicia întrebându-mă ce se discută despre mine când nu sunt în cameră.
Mariana își luă geanta.
— Foarte bine. Plec. Văd că iar eu sunt problema.
De data aceasta, Cătălin nu s-a grăbit s-o liniștească.
A luat mapa de pe masă și i-a întins-o.
— Da, mamă. Astăzi tu ești problema.
Mariana a rămas nemișcată.
— Poftim?
— Andreea nu mi-a luat nimic.
Vocea lui era calmă.
— Când n-am avut lucrări, a pus ea bani. Când a câștigat ea mai puțin, am pus eu. Avansul ăsta nu e al meu și nici al ei. E al nostru.
— Eu încerc doar să te protejez.
— De soția mea?
— De viitor.
Cătălin a clătinat din cap.
— Atunci ai înțeles greșit ceva despre mine.
A arătat spre mine.
— Andreea este viitorul pe care l-am ales.
Mariana își strânse buzele.
— Frumos. Să vedem cât ține.
Cătălin deschise ușa sufrageriei spre hol.
— Și încă ceva. Dacă mai vii în casa noastră ca să mă înveți cum să mă protejez de soția mea, nu mai vii deloc.
— Mă dai iar afară?
— Nu. Îți spun limita.
Mariana luă mapa.
La ușă se întoarse.
— Într-o zi o să-ți amintești ce ți-am spus.
Cătălin răspunse simplu:
— Poate. Dar dacă fac o greșeală, vreau să fie greșeala mea.
Mariana plecă.
După ce ușa s-a închis, eu și Cătălin am rămas în sufragerie.
Nu m-am dus să-l îmbrățișez.
Nu eram încă acolo.
— De ce ai lăsat-o să vină?
S-a așezat în fața mea.
— Pentru că m-a sunat și mi-a spus că vrea să-mi arate ceva. Am știut despre ce e vorba abia când a ajuns.
— Și după ce ai aflat?
— Trebuia s-o opresc imediat.
— Da.
— Știu.
A tăcut.
— Mi-e greu, Andreea.
Pentru prima dată nu m-am enervat când a spus asta.
— Știu că îți e greu.
— Toată viața, dacă mama se supăra pe mine, eu eram cel care trebuia să repare.
— Dar acum nu mai ești copil.
— Știu.
L-am privit.
— Atunci nu te mai comporta ca și cum liniștea ei este responsabilitatea ta.
A dat încet din cap.
— Ai dreptate.
Apartamentul l-am cumpărat trei luni mai târziu.
Pe numele amândurora.
Nu ca să-i demonstrăm ceva Marianei.
Ci pentru că așa plănuiserăm de la început.
Pentru o vreme, relația cu ea a rămas rece.
Cătălin vorbea cu mama lui la telefon.
Uneori mergea s-o vadă.
Dar nu se mai ascundea.
— Mă duc la mama după serviciu.
Atât.
Și, ciudat, tocmai faptul că nu mai ascundea lucrurile mă făcea să nu mă mai simt amenințată de ele.
Eu nu mergeam cu el.
Nu eram pregătită.
Mariana nici nu mă căuta.
Până într-o sâmbătă, aproape jumătate de an mai târziu.
Tata era în curtea casei părinților mei când i-a sunat telefonul.
După câteva minute m-a chemat.
— Andreea, o știi pe doamna Mariana?
Am început să râd.
— Din păcate, da. De ce?
— A rămas cu mașina pe lângă noi.
Am crezut că glumește.
Nu glumea.
Mariana se întorcea de la niște rude și mașina îi murise la câțiva kilometri de satul părinților mei.
Cătălin nu putea ajunge repede.
Tata, care lucrase zeci de ani ca mecanic, s-a urcat în mașină și s-a dus după ea.
Când mi-a povestit seara, am rămas fără cuvinte.
— Și?
— Și ce?
— Ai ajutat-o?
— Normal.
— Tată, femeia aia te-a făcut de rușine la nunta mea.
A ridicat din umeri.
— Eu știu ce-a făcut.
— Și tot te-ai dus?
Tata s-a uitat la mine.
— Dacă mă port ca ea, cu ce sunt mai bun?
N-am știut ce să răspund.
A doua zi am aflat restul de la Cătălin.
Tata îi reparase problema cât să poată ajunge cu mașina la service.
Mariana scosese portofelul.
— Cât vă datorez?
Tata refuzase.
— Nimic.
— Domnule, ați pierdut aproape două ore.
— Și?
— Vă rog să luați banii.
Tata îi spusese:
— Suntem rude, doamnă Mariana. Nu vă iau bani.
Atât.
Fără lecții.
Fără să-i amintească nunta.
Fără să-i spună că omul „de la țară” și „mecanicul” pe care îl privise de sus tocmai venise s-o ajute.
Cred că tocmai de aceea a durut-o mai tare.
Au mai trecut câteva săptămâni.
Într-o seară a sunat soneria.
Cătălin era încă la serviciu.
M-am uitat prin vizor.
Mariana.
Am deschis, dar am rămas în prag.
— Bună seara.
— Bună, Andreea.
Nu avea mapă.
Nu avea geantă mare.
Nu venise să inspecteze nimic.
— Pot să intru?
Am ezitat.
Apoi m-am dat la o parte.
Ne-am așezat în sufragerie.
Mariana și-a ținut mâinile împreunate câteva secunde.
— Tatăl tău m-a ajutat.
— Știu.
— Și n-a vrut bani.
— Așa e tata.
Mariana a privit în jos.
— Da.
A urmat o tăcere.
Apoi a spus:
— La nuntă am spus niște lucruri pe care nu trebuia să le spun.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Așteptasem luni întregi acea propoziție.
Și totuși nu mi-a fost suficientă.
— Nu doar la nuntă.
Mariana a ridicat privirea spre mine.
Pentru o secundă am crezut că se va apăra.
N-a făcut-o.
— Nu. Nu doar la nuntă.
Am rămas tăcută.
— Am crezut că îl protejez pe Cătălin, continuă ea. Și cred că o parte din mine era convinsă că nimeni nu este suficient de bun pentru el.
— Nu trebuia să fiu suficient de bună pentru dumneavoastră.
— Știu.
— Trebuia să fiu suficient de bună pentru el.
Mariana a dat din cap.
— Știu și asta.
Nu mi-a spus că mă iubise dintotdeauna.
Nu mi-a spus că mă considera brusc fiica ei.
Și, sincer, dacă ar fi spus-o, probabil n-aș fi crezut-o.
A spus doar:
— Am greșit.
Pentru Mariana, era mult.
— Putem să încercăm din nou, i-am spus. Dar nu dacă eu trebuie să demonstrez permanent că merit să fiu soția fiului dumneavoastră.
— Nu.
— Și nu mai vreau discuții cu Cătălin despre cum să se protejeze de mine.
A lăsat privirea în jos o clipă.
— Am înțeles.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu era genul acela de moment.
Dar când a plecat, pentru prima dată n-am simțit că rămâne ceva otrăvit în urma ei.
La un an de la nuntă, părinții mei și Mariana au venit la noi la masă.
Nu făcuserăm nimic sofisticat.
Cătălin gătise friptura.
Eu făcusem garnitura.
Mama adusese o prăjitură.
Tata se certa cu televizorul din cauza unui meci.
La un moment dat, Cătălin și-a umplut paharul.
— Stați puțin.
M-am uitat la el.
— Ce faci?
— Vreau să spun ceva.
Apoi s-a uitat spre mama lui și a zâmbit.
— Sau poate vrea altcineva să țină toastul?
Pentru o secundă s-a făcut liniște.
Mariana l-a privit urât.
— Foarte amuzant.
Tata a început să râdă.
Până și eu am râs.
Mariana și-a ridicat paharul.
— Bine. Am ceva de spus.
M-am uitat instinctiv la Cătălin.
El mi-a luat mâna pe sub masă.
Mariana ne-a privit pe amândoi.
— Să vă fie bine.
A făcut o pauză.
— Amândurora.
N-a fost un discurs.
Nici nu aveam nevoie de unul.
Am ciocnit paharele.
Toastul de la nunta noastră nu dispăruse.
Nici cele câteva secunde în care Cătălin ezitase atunci.
Unele lucruri nu se șterg doar pentru că cineva spune „îmi pare rău”.
Dar pot deveni altceva.
Cătălin nu a trebuit să aleagă între mine și mama lui.
A trebuit să învețe că a-ți iubi mama nu înseamnă să-i permiți să-ți conducă mariajul.
Eu a trebuit să învăț că a pune limite nu înseamnă să ceri unui om să-și abandoneze familia.
Iar Mariana a trebuit să accepte cel mai simplu lucru dintre toate:
nu ea trebuia să decidă dacă eram suficient de bună pentru fiul ei.
El decisese deja.