Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Emil s-a uitat la mine, apoi la dosarul pe care îl țineam sub palmă.
— Ce propunere?
— Firma, în forma în care este acum, nu mai poate continua cu tine la conducere.
Fața i s-a înăsprit.
— Te-am chemat să mă ajuți, nu să-mi spui că sunt incompetent.
— Nu trebuie să ți-o spun eu. O spun datoriile.
A vrut să răspundă, dar s-a oprit.
Am deschis dosarul.
— Mai există ceva de salvat. Depozitul, o parte dintre contracte, relațiile cu furnizorii și câțiva clienți vechi. Dar numai dacă se schimbă complet modul în care este condusă afacerea.
— Și cine s-o conducă?
L-am privit.
— Eu.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a râs.
— Tu?
— Da, Emil. Eu.
— Și cu ce bani?
— Asta este problema mea. Problema ta este dacă preferi să pierzi tot sau să accepți o soluție prin care datoriile pot fi negociate și ce mai are valoare poate fi salvat.
S-a ridicat și a început să se plimbe prin birou.
— Deci ai venit aici ca să-mi iei firma?
Am simțit cum îmi urcă furia în piept, dar mi-am păstrat vocea calmă.
— Nu. Am venit pentru că m-ai sunat și mi-ai oferit bani ca să repar ce ai stricat. Iar acum îți spun ce am găsit.
— Firma asta este munca mea de-o viață.
M-am uitat lung la el.
— A noastră, Emil.
A tăcut.
— Eu am făcut primele bugete. Eu am negociat cu furnizorii când nu aveam bani să-i plătim. Eu am stat nopțile să calculăm salariile. Doar că, după un timp, ai început să vorbești despre toate astea ca și cum eu n-aș fi existat.
Și-a coborât privirea.
— Știi care e partea ironică? am continuat. Pentru firma asta mi-ai pus mie și copilului tău două valize la ușă. Iar acum tu ești cel care spune că ar da orice ca să scape de ea.
— N-am nevoie de lecții.
— Nici eu n-am venit să ți le dau.
Am împins dosarul spre el.
— Vorbește cu avocatul și cu contabilul. Verifică tot. Dacă există o variantă legală prin care eu să preiau activitatea care mai poate fi salvată și să negociez obligațiile care vin cu ea, facem asta. Dacă nu, plec și nu mă mai întorc.
Pentru prima dată, Emil părea să înțeleagă că nu mai avea în față femeia care plecase plângând din casa lui.
— Și dacă refuz?
Mi-am luat geanta.
— Atunci este firma ta. Și problema ta.
Am ajuns până la ușă.
— Livia.
M-am oprit.
— Dă-mi până mâine.
— Ai până mâine.
A doua zi m-a sunat.
Acceptase.
Nu a fost atât de simplu cum își imaginase el și nici atât de spectaculos cum ar fi părut din afară.
Au urmat săptămâni de discuții cu avocatul, contabilul, banca și furnizorii. Unele datorii trebuiau plătite, alte contracte închise, iar anumite lucruri pur și simplu nu mai puteau fi salvate.
Dar exista o cale.
Am pus în joc aproape toate economiile mele și am obținut o finanțare mică. Am negociat fiecare pas și am preluat legal partea viabilă a afacerii, cu obligațiile pe care mi le puteam asuma.
În ziua în care Emil a semnat ultimele documente, a rămas câteva secunde cu pixul în mână.
— N-am crezut niciodată că se va termina așa.
— Nici eu n-am crezut că o să-mi găsesc valizele la ușă.
A închis ochii.
— Știu.
Pentru prima dată, nu mai aveam nevoie să-l văd umilit.
Nu mai conta.
— Ai grijă de ea, a spus.
— Asta intenționez.
Am luat dosarul și am plecat.
Nu simțeam că mă răzbunasem.
Simțeam doar că îmi recuperasem o parte din viața la construirea căreia muncisem și eu.
Primele luni au fost cumplite.
Am sunat foști angajați.
Unii au refuzat imediat.
Alții m-au întrebat:
— Emil mai are vreo legătură cu firma?
— Nu cu conducerea.
Atunci au acceptat să ne întâlnim.
Printre ei era și Sorin, unul dintre cei mai vechi oameni din depozit.
— Dacă tu conduci, mă întorc, mi-a spus. Când erai aici, salariile veneau la timp și știam ce avem de făcut.
Replica lui a valorat pentru mine mai mult decât orice compliment.
Am renegociat contracte. Am renunțat la clienții care aduceau pierderi. Am sunat furnizorii pe care îi cunoșteam de ani întregi și le-am cerut o singură șansă.
Nu toți mi-au dat-o.
Dar suficienți au făcut-o.
În primele luni nu mi-am permis aproape nimic.
Rareș mă vedea plecând dimineața devreme și venind seara obosită.
Într-o zi m-a întrebat:
— Mamă, acum lucrezi la firma lui tata?
M-am așezat lângă el.
— Nu chiar.
— Atunci la cine?
Am zâmbit.
— La a mea.
Ochii i s-au mărit.
— E firma ta?
— Încerc să fie.
S-a gândit puțin.
— Atunci tu ești șefa?
Am râs.
— Din păcate, asta înseamnă că sunt și prima care vine, și ultima care pleacă.
Rareș a zâmbit.
— Eu o să spun la școală că mama mea are firmă.
Mi s-a pus un nod în gât.
Nu pentru că aveam o firmă.
Ci pentru că același copil care mă întrebase cu doi ani înainte unde vom dormi se uita acum la mine cu mândrie.
După aproape un an, pentru prima dată, cifrele au ieșit bine.
Nu devenisem bogată.
Nu cumpărasem vilă.
Nu conduceam o mașină scumpă.
Dar salariile erau plătite la timp, furnizorii începuseră din nou să aibă încredere în noi, iar eu reușisem să strâng avansul pentru un apartament mic.
Când am primit cheile, primul lucru pe care l-am făcut a fost să i le pun lui Rareș în palmă.
— Ce sunt?
— Cheile de acasă.
S-a uitat la mine fără să înțeleagă.
— Acasă la cine?
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— La noi.
A alergat prin apartamentul gol, deschizând fiecare ușă.
— Camera asta poate fi a mea?
— Da.
— Și nu trebuie să plecăm?
Întrebarea lui m-a lovit mai tare decât mă așteptam.
M-am așezat în genunchi în fața lui.
— Nu, Rareș. De aici nu ne dă nimeni afară.
M-a îmbrățișat.
În seara aceea am mâncat pizza pe podea, pentru că încă nu aveam masă în sufragerie.
Mama stătea lângă noi și plângea.
— De ce plângi, bunico? a întrebat Rareș.
Mama s-a uitat la mine.
— Pentru că uneori omul trebuie să ajungă foarte jos ca să vadă cât de sus poate urca.
Despre Emil am aflat din când în când câte ceva.
Plecase din Pitești și încerca să înceapă alte afaceri mai mici. Cu Rareș reluase treptat legătura, iar eu nu m-am opus atât timp cât își respecta copilul și promisiunile făcute lui.
Nu voiam ca fiul meu să plătească pentru greșelile dintre părinții lui.
Într-o după-amiază, la mai bine de un an după ce preluasem afacerea, Emil a venit la sediu.
Nu mai avea cheie.
A trebuit să aștepte la recepție.
Când am coborât, se uita în jur.
Depozitul era din nou plin. Oamenii intrau și ieșeau, telefoanele sunau, iar pe birouri nu mai erau teancurile acelea de facturi ignorate.
— Ai reușit, a spus.
— Încă muncesc la asta.
— Nu. Ai reușit.
Am tăcut.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Îmi pare rău, Livia.
Nu mă așteptasem.
— Pentru firmă?
A clătinat din cap.
— Pentru voi.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Cu doi ani înainte aș fi dat orice să aud acele cuvinte.
Acum nu mai aveam nevoie de ele ca să pot merge înainte.
— Rareș avea șapte ani, Emil. Și te-a întrebat unde o să doarmă.
Și-a coborât privirea.
— Știu.
— Eu pot să las trecutul în urmă. Dar tu trebuie să repari ce poți cu el. Nu cu mine.
A înțeles.
— Pot să-l sun diseară?
— Dacă i-ai promis, sună-l.
A dat din cap și s-a îndreptat spre ieșire.
Înainte să plece, s-a întors.
— Știi ce e cel mai greu?
— Ce?
A privit încă o dată spre firmă.
— Că am avut lângă mine omul de care afacerea asta avea nevoie și am fost prea prost ca să văd.
Nu i-am răspuns.
Nu mai era nimic de spus.
În seara aceea am ajuns acasă și l-am găsit pe Rareș la biroul lui, făcându-și temele.
Mi-am lăsat geanta și m-am așezat lângă el.
— Cum a fost azi?
— Bine. Tu?
M-am uitat în jur.
Apartamentul nostru nu era mare. Mobila nu era scumpă. Viața mea nu semăna cu cea pe care mi-o imaginasem când mă căsătorisem cu Emil.
Dar era a noastră.
— Și la mine a fost bine.
Rareș și-a continuat tema, apoi s-a oprit.
— Mamă?
— Da?
— Mai ții minte când am plecat de la tata cu valizele?
Am simțit un nod în gât.
— Da.
— Eu credeam că atunci am pierdut casa.
M-am uitat la el.
— Și acum?
A zâmbit.
— Acum cred că veneam spre asta.
M-am apropiat și l-am sărutat pe creștet.
În ziua în care Emil ne-a pus bagajele la ușă, am crezut că îmi luase totul.
Casa.
Căsnicia.
Siguranța.
Munca de ani întregi.
Dar doi ani mai târziu, când m-a chemat disperat să repar afacerea pentru care ne abandonase, am înțeles ceva.
Nu eram femeia care se întorsese să-și salveze fostul soț.
Eram femeia care se întorsese să-și recupereze propria valoare.
Iar dintre toate lucrurile pe care le-am reconstruit în anii aceia, firma n-a fost niciodată cel mai important.
Cel mai important a fost că Rareș n-a mai trebuit niciodată să mă întrebe:
— Mamă, noi unde dormim diseară?