Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am continuat să privesc ecranul telefonului, cu trenul apropiindu-se de Brașov.
Credeam că planul cu actele apartamentului era cel mai rău lucru pe care aveam să-l văd.
M-am înșelat.
Din sufragerie s-a auzit plânsul Ilincăi.
M-am uitat imediat spre imagine.
Luca o încuiase pe balcon.
Ilinca bătea în geam, iar Dorina s-a ridicat de la masă vizibil iritată.
— Iar începe…
S-a apropiat de ușă, dar înainte s-o deschidă s-a uitat la nepoata ei prin geam.
— Dacă îi spui mamei tale că unchiul Alin și mătușa Corina stau aici, bunica pleacă și rămâi singură până se întorc părinții tăi. Ai înțeles?
Atunci am oprit filmarea.
Nu mai puteam aștepta să ajung eu acasă.
I-am trimis imaginile Silviei și am rugat-o să meargă imediat după Ilinca. Vecina noastră a mers cu ea.
Apoi i-am trimis înregistrarea lui Dorian.
După mai puțin de un minut m-a sunat.
Am răspuns abia a treia oară.
— Mara… mama mea a încuiat-o pe Ilinca pe balcon?
— Ai văzut filmarea.
A rămas tăcut.
— Vin acasă.
— Ești în Germania.
— Am găsit un zbor în seara asta.
Am închis ochii.
— Dorian, nu veni pentru mama ta. Vino pentru fiica ta.
Silvia a ajuns înaintea mea.
Dorina a încercat s-o convingă că nu era nevoie să ia copilul, dar când Ilinca a văzut-o pe Silvia, a fugit direct spre ea.
În aceeași seară am ajuns și eu în Brașov.
Mi-am găsit fetița la Silvia.
— Mami!
Am îngenuncheat și am strâns-o în brațe.
— Sunt aici.
Ilinca a început să plângă.
— Bunica a zis că te superi dacă îți spun.
Am privit-o în ochi.
— Să nu crezi niciodată asta. Dacă cineva te rănește sau te sperie, îmi spui. Întotdeauna.
A ezitat.
— Și tata?
— Și tata.
Atunci mi-a spus:
— Bunica zice că tata trebuie să-l ajute pe unchiul Alin pentru că el e fratele mai mare.
Am închis ochii.
Aceeași regulă cu care crescuse Dorian.
Doar că acum victima era fiica noastră.
După ce m-am asigurat că Ilinca rămâne în siguranță cu Silvia, am mers acasă.
Dorina, Alin și Corina erau încă acolo.
Luca se juca pe tableta Ilincăi.
Cosmeticele mele erau desfăcute pe masă.
— Mara? a spus Dorina. Nu trebuia să vii mâine?
— S-a schimbat programul.
Am arătat spre tabletă.
— Pune-o jos.
Corina a intervenit:
— Lasă copilul să termine jocul.
M-am uitat la ea.
— Este tableta fiicei mele.
Alin a oftat.
— Mara, nu începe.
— Tu ești în casa mea.
A tăcut.
M-am întors spre Dorina.
— Unde sunt actele apartamentului?
Pentru prima dată, am văzut panică pe fața ei.
— Ce acte?
Am scos telefonul și am pornit filmarea.
Pe ecran se vedea Dorina deschizând sertarul, iar Alin fotografiind documentele.
Nimeni n-a mai spus nimic.
— Încercăm din nou. De ce ați fotografiat actele noastre?
Alin a ridicat mâinile.
— Pentru școala lui Luca. Atât.
— Folosind adresa noastră fără acordul nostru?
— Suntem familie.
Am râs scurt.
— Când ne-am căsătorit și Dorian n-a primit nimic, nu eram familie. Când s-a născut Ilinca și n-ați venit nici măcar s-o vedeți, nu eram familie. Acum, când vă trebuie adresa noastră, suntem?
Dorina s-a ridicat.
— Eu am venit aici să-ți cresc copilul!
— Nu.
Am pornit altă înregistrare.
Vocea Ilincăi s-a auzit:
“Dar mi-e foame.”
Apoi vocea Dorinei:
“Lasă pentru băiat.”
Soacra mea și-a întors privirea.
Am pornit și filmarea de la balcon.
“Dacă îi spui mamei tale, bunica pleacă și rămâi singură.”
Am oprit.
— Afară.
Alin s-a ridicat.
— Ce?
— Toți. Ieșiți din casa mea.
Dorina a început să plângă.
— Dorian știe ce faci?
— A văzut filmările.
Alin și-a scos telefonul.
— Îl sun eu.
A sunat pe difuzor.
Dorian era încă în aeroport.
— Dorian, nevastă-ta a venit și ne dă afară, a început Alin.
Soțul meu nu l-a întrebat ce se întâmplase.
A întrebat un singur lucru:
— Unde este Ilinca?
— La prietena Marei.
— Bun.
Dorina s-a apropiat de telefon.
— Dorian, nu știi toată povestea.
— Am văzut suficient. De ce ai lăsat-o pe Ilinca flămândă?
— N-am lăsat-o flămândă.
— De ce a dormit pe canapea?
Dorina a oftat.
— Pentru că Luca avea nevoie de pat. Este băiat și e copilul lui Alin. Fratele tău are destule necazuri.
A urmat o tăcere.
— Și fiica mea ce este, mamă?
Dorina n-a răspuns.
— Te-am întrebat ce este fiica mea.
— Nu răstălmăci. Ilinca e fată, poate dormi câteva nopți pe canapea. Tu ai ajuns bine, ai casă, ai serviciu. De ce nu poți să-ți ajuți fratele?
Atunci am înțeles ce auzea Dorian.
Toată copilăria lui într-o singură propoziție.
“Tu te descurci.”
“Alin are nevoie.”
Numai că acum nu i se mai cerea lui să renunțe.
I se cerea fiicei lui.
Dorian a vorbit foarte calm.
— Plecați din casa mea.
Dorina a încremenit.
— Ce?
— Până mă întorc, nu vreau să mai fie nimeni acolo.
— Dorian, sunt mama ta!
— Știu.
— Pentru femeia aia și copilul ei îți dai mama afară?
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Dorian a răspuns:
— Mara este soția mea. Ilinca este fiica mea.
Apoi vocea lui s-a schimbat.
— Și nici eu, nici fiica mea nu existăm ca să-i facem loc lui Alin.
A închis.
Dorina nu a mai avut nimic de spus.
În mai puțin de o oră au plecat.
Am schimbat imediat accesul în apartament și, cu ajutorul unui avocat, ne-am asigurat că nimeni nu putea folosi documentele fotografiate pentru stabilirea reședinței la adresa noastră.
Dorian s-a întors două zile mai târziu.
Primul drum nu l-a făcut la mama lui.
S-a dus la Ilinca.
Când l-a văzut, fetița a alergat în brațele lui.
— Tati!
Dorian a îngenuncheat.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
N-a reușit să răspundă.
A început să plângă.
În seara aceea, după ce Ilinca a adormit, mi-a spus:
— Eu am vrut să cred că mama s-a schimbat.
— Amândoi am vrut.
A clătinat din cap.
— Tu aveai nevoie de cineva care să stea cu Ilinca. Eu aveam nevoie ca mama să mă aleagă și pe mine măcar o dată.
S-a uitat spre camera fiicei noastre.
— Și aproape am lăsat-o să-i facă Ilincăi exact ce mi-a făcut mie.
I-am luat mâna.
— Acum știi.
— Da. Și nu se mai repetă.
Câteva zile mai târziu am observat ceva care m-a durut mai tare decât toate lucrurile stricate sau folosite din apartament.
Ilinca ascundea mâncare în sertarul noptierei.
Câțiva biscuiți.
Un măr.
O bucată de pâine învelită într-un șervețel.
— De ce le-ai pus aici?
Și-a coborât privirea.
— Ca să am dacă vine Luca și mănâncă tot.
Am mers în baie și am plâns fără să mă vadă.
Dorian a rămas mult timp în fața sertarului.
Apoi a plecat la magazin.
S-a întors cu o cutie mare și a umplut-o cu biscuiți, cereale, fructe uscate și alte gustări.
A pus-o pe un raft la care Ilinca putea ajunge singură.
— Asta este cutia ta.
Ilinca s-a uitat neîncrezătoare.
— Pot să iau?
— Da.
— Oricând?
— Dacă ți-e foame, da.
Fetița a mai avut o întrebare.
— Și dacă vine cineva?
Dorian a înghițit greu.
— Tot a ta rămâne. Nimeni nu-ți mai ia mâncarea ca să i-o dea altcuiva.
Ilinca l-a îmbrățișat.
După ce ea a plecat, Dorian și-a șters ochii.
Mama lui nu a mai rămas niciodată singură cu Ilinca.
După aproape un an, am acceptat o întâlnire într-un loc public, cu noi de față.
Dorina venise cu o jucărie pentru nepoata ei.
Ilinca a luat-o politicos.
— Mulțumesc.
Dar nu a alergat în brațele bunicii.
Dorina a înțeles.
La plecare s-a uitat la Dorian.
— Am crezut mereu că Alin avea mai multă nevoie de mine.
Dorian a rămas câteva secunde tăcut.
— Și eu am avut nevoie, mamă.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Știu acum.
Dorian s-a uitat spre Ilinca.
— Ai aflat prea târziu pentru copilăria mea.
Apoi a spus:
— Nu te las să afli prea târziu și pentru a ei.
Și aceea a rămas limita noastră.
Nu răzbunarea.
Nu pedeapsa.
Limita.
Ani întregi crezusem că cea mai mare victorie a noastră fusese casa pe care reușiserăm să ne-o cumpărăm singuri.
Nu era.
Adevărata victorie a venit când vechea regulă a familiei lui Dorian a ajuns la copilul nostru:
“Tu renunță. Celălalt are mai mare nevoie.”
Dorian auzise acea propoziție toată copilăria.
Dar când au încercat să i-o spună și fiicei lui, a făcut ceea ce nimeni nu făcuse pentru el.
A ales-o pe ea prima.