Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas cu rezultatul în mâini.
— Nu-mi vine să cred…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce scrie?
A întors foaia spre mine.
“Probabilitate de paternitate: peste 99,99%.”
Am privit rezultatul, apoi pe el.
— Felicitări. Laboratorul tocmai ți-a confirmat ceea ce soția ta știa deja.
— Mara…
— Acum ai dovada.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit s-o ascult pe mama.
— Nu.
— Eu știam că Sofia este a mea.
Am ridicat imediat privirea.
— Nu rescrie ce s-a întâmplat, Andrei. Dacă ai fi știut cu adevărat, hârtia asta n-ar fi existat.
N-a mai spus nimic.
Atunci i-a sunat telefonul.
Doina.
A răspuns.
— Mamă, au venit rezultatele.
Am auzit-o întrebând ceva.
— Da. Sofia este fiica mea. Peste 99,99%.
A urmat o tăcere.
Apoi Doina a spus ceva atât de încet încât eu n-am înțeles.
Andrei s-a încruntat.
— Ce-ai spus?
Doina a repetat.
De data aceasta am auzit și eu.
— Atunci… s-a întors.
Andrei s-a ridicat.
— Ce s-a întors, mamă?
Doina a închis telefonul.
Ne-am privit amândoi.
— Ce-a vrut să spună?
Andrei se uita la părul roșu-cupru al Sofiei.
— Nu știu. Dar o să aflu.
În aceeași după-amiază am mers la Doina.
Când ne-a deschis, Andrei nici măcar n-a intrat bine în casă.
— Ce s-a întors?
— Nu știu despre ce vorbești.
— Ba da, mamă.
I-a arătat rezultatul.
— M-ai convins să-mi pun soția să facă un test ADN pentru că Sofia are părul roșcat. Acum, când ai aflat că este copilul meu, ai spus “s-a întors”. Ce anume?
Doina s-a uitat la Sofia.
Și a tăcut.
— Părul, a spus într-un final.
— Ce păr?
— Roșcat.
Andrei a încremenit.
— Există în familia noastră?
Doina și-a coborât privirea.
Atunci am înțeles înaintea lui.
— Doina… tu știai?
— Nu este atât de simplu.
— Ba este foarte simplu, am spus. Știai că părul roșcat există în familia voastră?
N-a răspuns.
Andrei a ridicat vocea:
— Mamă!
— Da.
Am simțit un val de furie.
— Și totuși m-ai acuzat că am făcut un copil cu alt bărbat?
— Mara, lasă-mă să explic.
Andrei s-a dus spre biblioteca din sufragerie.
— Unde sunt albumele vechi?
Doina a devenit palidă.
— Andrei, te rog…
— Unde sunt?
Câteva minute mai târziu, stăteam în jurul mesei cu un album vechi deschis în fața noastră.
Andrei întorcea paginile.
Deodată s-a oprit.
În fotografie era un adolescent de vreo 17 ani.
Avea fața plină de pistrui.
Și păr roșu-cupru.
Aproape aceeași nuanță ca Sofia.
Andrei a ridicat fotografia.
— Ăsta este tata?
Doina a dat încet din cap.
— Da.
— Tata a avut părul roșcat?
— Când era tânăr. Mai târziu s-a închis foarte mult.
Andrei se uita când la fotografie, când la fiica noastră.
— Ai știut din prima zi că Sofia putea moșteni părul de la tata.
Doina a început să plângă.
— Da.
M-am ridicat.
— Atunci de ce mi-ai făcut asta?
Doina și-a acoperit fața pentru câteva secunde.
— Pentru că atunci când am văzut-o prima dată pe Sofia, nu m-am gândit la tine.
— La cine?
— La soțul meu.
A atins fotografia.
— La tatăl lui Andrei.
Apoi ne-a spus adevărul.
Îl cunoscuse pe viitorul ei soț în adolescență.
Era băiatul roșcat, cu pistrui, pe care câțiva colegi îl ironizau.
Iar Doina fusese printre ei.
— Uneori râdeam și eu, a mărturisit. Alteori… eu începeam glumele.
Andrei o privea de parcă n-o mai recunoștea.
— Și tata s-a căsătorit cu tine?
— Nu atunci.
Se reîntâlniseră după câțiva ani.
Doina își ceruse iertare. Mai întâi deveniseră prieteni, iar mult mai târziu se îndrăgostiseră.
— L-am iubit enorm pe tatăl tău, a spus ea. Dar nu m-am iertat niciodată pentru felul în care m-am purtat cu el.
Andrei a pus fotografia pe masă.
— Și atunci de ce ai urât părul Sofiei?
— Nu l-am urât.
— Atunci ce ai făcut?
Doina s-a uitat spre nepoata ei.
— M-am rușinat.
Camera a amuțit.
— Când am văzut părul Sofiei, m-am întors imediat în anii aceia. Mi-am amintit ce fel de fată fusesem. Ce îi făcusem tatălui tău.
Am simțit cum mi se încleștează maxilarul.
— Așa că ai ales să mă acuzi pe mine.
Doina a început să plângă.
— Da.
— Era mai ușor să spui că Sofia este copilul altui bărbat decât să recunoști că seamănă cu propriul tău soț?
N-a încercat să se apere.
— Da.
Atât.
Un singur cuvânt.
Dar pentru mine a fost suficient.
Mi-am luat copilul și m-am îndreptat spre ușă.
Doina a venit după mine.
— Mara, te rog. Îmi pare rău.
M-am oprit.
— Nu mie trebuie să-mi ceri prima dată iertare.
S-a uitat nedumerită la mine.
Am privit-o pe Sofia.
— Ai petrecut săptămâni întregi refuzând să-i spui “nepoata mea”. Începe cu ea.
Am plecat.
În mașină, Andrei a încercat să-mi ia mâna.
Mi-am retras-o.
— Mara, mi-a fost frică.
— Și mie mi-a fost.
— De ce?
M-am uitat la el.
— Tocmai devenisem mamă. Eram obosită, vulnerabilă și încercam să învăț cum să am grijă de copilul nostru. Iar omul lângă care trebuia să mă simt cel mai în siguranță a decis că frica mamei lui merită mai multă încredere decât soția lui.
A rămas cu privirea înainte.
— Dar acum știm adevărul.
— Tu îl știi acum. Eu n-am avut nevoie de un laborator ca să știu cine este tatăl copilului meu.
De data aceasta n-a mai încercat să se justifice.
Câteva zile mai târziu, soneria a sunat.
Era Doina.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, n-a intrat pur și simplu în casă.
— Pot să intru?
Am lăsat-o.
Sofia era trează.
Doina s-a apropiat de pătuț, dar s-a oprit la câțiva pași.
Nu a întins mâinile.
Nu a presupus că are vreun drept.
S-a uitat mai întâi la mine.
— Pot să o țin pe nepoata mea în brațe?
Cuvântul acela a rămas între noi.
“Nepoata.”
Am luat-o pe Sofia și i-am așezat-o cu grijă în brațe.
Doina a privit îndelung smocul acela roșcat.
Apoi a zâmbit printre lacrimi.
— Părul bunicului tău…
Mai târziu ne-a arătat un lucru pe care îl păstrase zeci de ani.
Dintr-un cufăr vechi a scos o căciuliță tricotată.
— Mama lui i-a făcut-o când era adolescent.
Andrei a luat-o.
— Pentru că îi era frig?
Doina a clătinat din cap.
— Pentru că ceilalți copii râdeau de părul lui. O purta ca să-l ascundă.
Apoi s-a uitat la Sofia.
Pentru o clipă, a ridicat căciulița spre capul ei.
Mâinile i s-au oprit.
A privit copilul.
Apoi a coborât căciulița, a împăturit-o și a pus-o înapoi.
— Nu.
Andrei s-a uitat la ea.
— Ce?
Doina a închis cufărul.
— Nimeni n-o ascunde.
Am iertat-o?
Nu imediat.
Și nici Andrei nu a primit iertarea doar pentru că testul îi demonstrase că se înșelase.
În seara aceea, după ce Sofia a adormit, s-a așezat la celălalt capăt al canapelei.
— Mara, de ce ai nevoie de la mine?
— De timp.
A dat din cap.
— Bine.
Și, pentru prima dată de când începuse totul, nu a încercat să negocieze răspunsul meu.
M-am uitat la Sofia.
Smocul ei roșu-cupru se ridicase din nou în somn.
Cu doar câteva zile înainte, acel păr fusese tratat ca dovada că fetița mea nu aparținea familiei.
Acum știam că spunea exact contrariul.
Era părul bunicului ei.
Și de data aceasta nimeni nu avea să-l ascundă.