Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata a rămas câteva clipe cu privirea în podea.
— Eu am fost cel care le-a cerut să nu-ți spună.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Tu?
— Da.
M-am uitat spre mama și Mihai. Niciunul nu spunea nimic.
— De ce ai face asta?
Tata și-a împreunat mâinile.
— Pentru că atunci când am primit diagnosticul, tu tocmai îmi spuseseși că divorțezi.
Am rămas nemișcată.
— Te auzeam la telefon cum încercai să pari bine, Elena. Dar eu sunt tatăl tău. Știam că nu erai bine.
— Și ai hotărât că e mai bine să nu știu că ești bolnav?
— Am hotărât că nu vreau să-ți distrugi și viața ta pentru mine.
Am simțit din nou furia.
— Nu aveai dreptul să hotărăști asta în locul meu.
— Știu.
Răspunsul lui m-a oprit.
Nu s-a apărat.
— Știu, a repetat. Și dacă aș putea să dau timpul înapoi, poate aș face altfel.
Mama și-a șters ochii cu colțul șorțului.
— La început trebuia să fie doar până aflam exact ce are. După aceea până începea tratamentul. Apoi ne-am spus că îți spunem după divorț…
— Și au trecut șase luni.
— Da.
M-am întors spre Mihai.
— Iar tu?
A ridicat privirea.
— Eu am vrut să-ți spun la început.
Nu mă așteptam.
— Atunci de ce n-ai făcut-o?
A râs amar.
— Pentru că după primele drumuri la Iași am început să fiu furios pe tine.
— Pe mine?
— Da. Eu îmi luam liber de la serviciu, conduceam, stăteam cu tata prin spitale, mă întorceam noaptea. Mama era terminată. Și tu sunai și spuneai că ai ședință sau că nu poți veni în weekend.
— Pentru că nu știam ce se întâmplă!
— Știu asta acum.
— Știai și atunci!
— Nu, Elena. Atunci vedeam doar că eu rămăsesem aici și tu plecaseși.
Am vrut să-i răspund, dar mi-am dat seama că pentru prima dată Mihai nu mă ataca.
Îmi spunea ce simțise.
— Mă uitam la viața ta și aveam impresia că tu ai scăpat, a continuat el. București, serviciu bun, ieșiri, călătorii… iar noi eram aici cu spitalele.
Am simțit ceva rupându-se în mine.
— Tu ai văzut fotografiile, Mihai. N-ai văzut ce era după ele.
A tăcut.
— N-ai văzut căsnicia mea terminându-se. N-ai văzut cum căutam apartament în timp ce încercam să-mi păstrez serviciul. N-ai văzut nopțile în care nu dormeam. Și știi de ce?
— De ce?
— Pentru că nici voi nu mă mai întrebați de ani de zile dacă sunt bine. Mă întrebați doar când vin acasă.
Mama s-a așezat.
— Pentru că ne era dor de tine.
— Atunci de ce nu mi-ai spus niciodată “mi-e dor de tine”? De ce trebuia să aud mereu “ai uitat de noi”, “te-a schimbat Bucureștiul”, “ai devenit importantă”?
Mama și-a coborât privirea.
— Pentru că am fost supărată.
— Pentru ce?
A durat până să răspundă.
— Pentru că ai plecat.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Mamă, aveam nouăsprezece ani. Am plecat la facultate.
— Știu.
— Atunci ce voiai să fac?
— Nimic. Să pleci.
S-a oprit.
— Dar asta nu înseamnă că nu m-a durut.
Pentru prima dată am înțeles ceva ce mama nu fusese niciodată capabilă să spună simplu.
Fiecare ironie despre București ascunsese, de fapt, un reproș mult mai simplu:
“Mi-e dor de tine.”
Numai că după atâția ani, reproșurile mă făcuseră să vin tot mai rar.
— Știi ce s-a întâmplat, mamă? Cu cât îmi reproșai mai mult că nu vin, cu atât îmi era mai greu să vin.
A început să plângă.
— Știu.
Tata ne asculta.
— Suntem o familie de proști, a spus la un moment dat.
M-am uitat la el.
A zâmbit slab.
— Ne iubim și ne purtăm de parcă ne deranjăm unii pe alții.
Mihai a pufnit scurt.
— Măcar la asta suntem uniți.
Am râs.
Nu pentru că era ceva amuzant.
Probabil pentru că, dacă nu râdeam, începeam toți să plângem.
Apoi am pus întrebarea de care îmi fusese frică.
— Cât de grav este?
Tata nu mi-a mai ascuns nimic.
Tratamentul începuse, dar boala era serioasă. Urmau alte investigații și alte drumuri la Iași.
De data aceasta am vrut să știu tot.
Date.
Programări.
Ce spusese medicul.
Ce avea nevoie.
Mama încerca să îndulcească anumite lucruri.
— Mamă, gata. Fără secrete.
A dat din cap.
— Fără secrete.
În seara aceea am rămas toți patru în bucătărie până târziu.
Am aflat cât de greu le fusese.
Mama vânduse două bijuterii vechi pentru cheltuieli. Mihai își consumase aproape toate zilele libere cu drumurile la spital.
Iar ei au aflat lucruri pe care nici eu nu le spusesem.
Că divorțul nu fusese alegerea mea.
Că fostul meu soț plecase.
Că uneori rămâneam la serviciu până seara târziu doar pentru că nu voiam să mă întorc într-un apartament gol.
Mama m-a privit mult timp.
— De ce nu ne-ai spus?
Am zâmbit trist.
— Probabil din același motiv pentru care voi nu mi-ați spus despre tata.
N-a mai avut ce să răspundă.
În noaptea aceea am dormit în camera copilăriei mele.
Dimineața, tata mi-a bătut încet în ușă.
— Dormi?
— Nu prea.
A intrat și s-a așezat pe marginea patului.
— Nu vreau să-ți abandonezi viața pentru mine.
— Și eu nu vreau să mai aflu după șase luni că ești bolnav.
— Corect.
— O să vorbesc la serviciu. Pot lucra câteva zile de acasă și o să vin mai des. La următorul drum la Iași merg eu cu tine.
A vrut să protesteze.
— Nu negociem.
A zâmbit.
— Asta ai de la maică-ta.
— Din păcate.
Din bucătărie s-a auzit imediat vocea mamei:
— Aud!
Am râs amândoi.
Apoi tata a devenit serios.
— Elena…
— Da?
— Dacă tot ai venit, stai un pic.
— Stau.
A clătinat din cap.
— Nu asta spun.
M-a privit drept în ochi.
— Stai ca fiica mea. Nu ca musafir.
Atunci am început să plâng.
M-am aplecat și l-am îmbrățișat cu grijă.
— Mi-a fost dor de tine, tată.
— Știu.
— Nu. Nu cred că știai.
M-a strâns puțin mai tare.
— Atunci spune-mi mai des.
Am rămas câteva zile.
Nu mi-am mutat viața înapoi în sat și nici nu mi-am abandonat serviciul.
Dar am schimbat ceva mai important.
Am încetat să mai trăim unii lângă alții prin presupuneri.
Când mama era speriată, a început să-mi spună că este speriată, nu să mă certe că sunt la București.
Când Mihai avea nevoie să-l înlocuiesc la un drum la Iași, mă suna și îmi spunea direct.
Iar eu am început să spun “nu pot astăzi, dar pot joi”, în loc să promit vag că “vin cât de curând”.
La următoarea consultație am mers eu cu tata.
În mașină, la întoarcere, a privit mult timp pe geam.
— Să nu-ți fie milă de mine, mi-a spus.
— Nu-mi este.
S-a întors surprins.
— Mi-e frică pentru tine. E altceva.
A zâmbit.
— Așa mai merge.
Boala nu a dispărut pentru că noi ne împăcaserăm.
Au urmat luni grele, tratamente, zile bune și zile în care tata abia avea putere să vorbească.
Dar nu le-am mai trăit separat.
Și nici eu nu m-am mai simțit o străină când intram pe poartă.
Într-o duminică, câteva luni mai târziu, am ajuns acasă și mama a ieșit pe trepte.
M-am pregătit instinctiv pentru:
“În sfârșit ai venit.”
Dar n-a spus-o.
A venit la mine, mi-a luat geanta din mână și m-a îmbrățișat.
— Mi-a fost dor de tine.
Atât.
Patru cuvinte pe care le așteptasem ani întregi.
Din ușă, Mihai a strigat:
— Să știi că eu n-am de gând să te îmbrățișez.
— Nici nu speram.
— Dar am făcut cafea.
— Atunci te iert.
Tata râdea din bucătărie.
Am intrat.
Casa era aceeași.
Aceeași masă, aceeași curte, aceiași oameni încăpățânați.
Dar ceva se schimbase.
Multă vreme crezusem că distanța dintre mine și familia mea se măsura în kilometrii dintre București și casa părinților.
Nu se măsurase niciodată în kilometri.
Se măsurase în toate lucrurile pe care ne fusese prea greu să ni le spunem.
Mama nu știuse să spună “mi-e dor de tine”, așa că spusese “ai uitat de noi”.
Mihai nu știuse să spună “mi-e greu singur”, așa că spusese “tu ai plecat”.
Eu nu știusem să spun “mă doare să vin acasă și să mă simt judecată”, așa că venisem tot mai rar.
Iar tata crezuse că mă protejează ascunzându-mi cel mai important adevăr.
Niciunul dintre noi nu iubise mai puțin.
Doar că, pentru prea mult timp, iubiserăm prost.
Și uneori, ca să repari o familie, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să încetezi să mai aștepți ca ceilalți să ghicească ce simți.