Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ana?
Vocea lui Andrei s-a auzit din hol.
Matei s-a uitat la mine.
— Mamă…
— Stai aici, i-am șoptit. Nu ieși până nu vin eu.
Am închis ușa camerei lui și am băgat telefonul în buzunar. Fotografiile documentelor erau deja acolo. Orice s-ar fi întâmplat, nu mai putea face să dispară ceea ce văzusem.
Am ieșit pe hol.
Andrei își scotea geaca.
— De ce ești trează?
— N-am putut să dorm.
S-a uitat spre birou.
Sertarul nu mai era închis perfect.
Am văzut imediat că observase.
— Ai intrat acolo?
În secunda aceea am știut că nu mai avea rost să mă prefac.
— Da.
Fața i s-a schimbat.
— De ce?
— Pentru că te-am auzit vorbind cu Radu.
A rămas nemișcat.
— Ce ai auzit?
— Destul.
— Ana…
— Ce documente sunt pe numele meu?
N-a răspuns.
— De ce există semnătura mea pe un act pe care eu nu l-am semnat?
— Nu înțelegi ce ai văzut.
Am râs amar.
— Atunci explică-mi.
— Este complicat.
— Fă-l simplu.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Firma a avut probleme.
— Ce legătură am eu cu firma voastră?
— Oficial, foarte puțină.
— Oficial?
Andrei și-a dat seama prea târziu ce spusese.
— Câți bani ai luat din economiile noastre?
— O să-i pun la loc.
— Nu asta te-am întrebat.
A tăcut.
— Și de ce ai copii după actele mele?
— Am avut nevoie de niște documente pentru o firmă secundară.
Am simțit cum mi se face frig.
— O firmă despre care eu nu știu nimic?
— Ana, dacă mă lași să explic…
— Sunt asociată?
— Nu exact.
— Sunt administrator?
— Pe hârtie, temporar.
M-am uitat la el.
— Pe hârtie?
Andrei a venit un pas spre mine.
Eu am făcut unul înapoi.
S-a oprit imediat.
— Nu vreau să te sperii.
— E puțin târziu pentru asta.
— Radu a spus că este cea mai simplă variantă. Aveam nevoie de o persoană fără probleme fiscale, fără datorii, fără legături directe cu…
S-a oprit.
— Cu ce?
N-a răspuns.
— Cu ce, Andrei?
— Cu firma principală.
Atunci am înțeles suficient cât să-mi fie frică.
— Mi-ai folosit numele ca să ascunzi ceva.
— Nu a fost așa la început.
— Atunci cum a fost?
— Trebuia să fie temporar. Câteva facturi, niște plăți, apoi închideam tot.
— Și semnătura mea?
A coborât privirea.
— Radu s-a ocupat de acte.
— Nu te-am întrebat cine a ținut pixul. Te-am întrebat de ce există semnătura mea.
Tăcerea lui a fost răspunsul.
Mi-am luat geanta.
— Unde pleci?
— La sora mea.
— La ora asta?
— Da.
— Ana, nu lua decizii acum.
M-am întors spre el.
— Tu iei decizii în numele meu de luni întregi. Cred că pot lua una singură.
Am intrat în camera lui Matei.
— Ne îmbrăcăm și plecăm.
Andrei a rămas în hol.
Nu ne-a oprit.
În mașină, Matei m-a întrebat:
— Tata a făcut ceva rău?
Am strâns volanul.
— Tata a făcut niște lucruri pe care adulții trebuie să le lămurească.
— Ești supărată?
— Foarte.
— Pe mine?
M-am întors imediat spre el.
— Niciodată pentru asta.
A dat din cap și n-a mai întrebat nimic.
La ora nouă dimineața eram la întâlnirea pe care Andrei încercase atât de mult să o împiedice.
I-am arătat consilierei extrasele și fotografiile făcute în birou.
După câteva minute, expresia ei s-a schimbat.
— Aveți nevoie și de un avocat.
— Atât de grav?
— Aveți nevoie să aflați exact ce apare pe numele dumneavoastră și să vă protejați imediat.
În aceeași zi am vorbit cu un avocat.
Apoi cu banca.
Am cerut documente.
Am schimbat parole.
Am blocat accesul la ceea ce putea fi protejat și am început să reconstruiesc, bucată cu bucată, ceva ce Andrei avusese aproape doi ani la dispoziție să ascundă.
Pentru că asta a fost următoarea lovitură.
Nu începuse cu o lună înainte.
Nici cu primele transferuri observate de mine.
Primele documente datau de aproape doi ani.
Când l-am confruntat din nou pe Andrei, de data aceasta în prezența avocatului meu, nu mai avea unde să se ascundă.
— Doi ani?
Și-a lăsat capul în jos.
— La început nu trebuia să fie decât o soluție pentru câteva luni.
— Ai avut aproape doi ani să-mi spui.
— De fiecare dată când încercam să ies, apărea altă problemă.
— Și atunci foloseai din nou numele meu?
— Radu spunea că rezolvă.
— Nu mai da vina numai pe Radu. Tu erai soțul meu.
A ridicat privirea.
— Știu.
— Tu știai unde îmi țin actele. Tu aveai acces la conturile noastre. Tu stăteai seara la masă cu mine și Matei, în timp ce eu nu știam că numele meu apare în firmele voastre.
Andrei și-a acoperit fața cu palmele.
— Mi-a fost frică să-ți spun.
— Nu. La început poate ți-a fost frică. După aceea ai ales să minți.
N-a mai încercat să mă contrazică.
În săptămânile următoare, lucrurile au început să se destrame între el și Radu.
Când au fost obligați să explice transferurile și documentele, fiecare a început să susțină că celălalt luase deciziile importante.
Eu nu mai încercam să aflu care dintre ei mințea mai mult.
Voiam doar ca numele meu și economiile familiei mele să nu mai fie folosite pentru afacerile lor.
Am predat tot ce aveam specialiștilor și am colaborat pentru clarificarea documentelor pe care nu le semnasem.
A durat luni.
Au existat zile în care mă trezeam la trei dimineața întrebându-mă ce altceva urma să descopăr.
Dar, încet, lucrurile au început să se separe.
Ce era al meu.
Ce era al lui Andrei.
Ce aparținea firmelor.
Și ce trebuia investigat mai departe.
Căsnicia noastră nu a supraviețuit.
Nu pentru că dispăruseră niște bani.
Ci pentru că în fiecare seară, timp de aproape doi ani, Andrei venise acasă știind ceva despre viața mea ce eu însămi nu știam.
Într-o zi, în timp ce strângeam ultimele lucruri din apartament, a încercat să-mi explice din nou.
— N-am vrut să ajungă aici.
— Cred că te cred.
S-a uitat surprins la mine.
— Atunci…
— Dar asta nu schimbă nimic.
— Ana, am făcut totul pentru că firma se prăbușea.
— Și eu unde eram în povestea asta?
N-a răspuns.
— Eram soția ta când aveai nevoie să cresc copilul, să plătesc facturi și să cred în tine. Dar când trebuia să știu adevărul, am devenit doar un nume bun de pus pe niște acte.
A închis ochii.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Am luat ultima cutie și am plecat.
Matei a avut nevoie de timp ca să înțeleagă că despărțirea noastră nu avea nicio legătură cu el.
Nu i-am povestit lucrurile pe care un copil de opt ani nu avea de ce să le poarte.
I-am spus doar adevărul pe care îl putea înțelege:
— Tata și cu mine avem niște probleme serioase și nu mai putem locui împreună. Dar amândoi rămânem părinții tăi.
Într-o seară, după ce ne mutaserăm într-un apartament mai mic, Matei m-a întrebat:
— Mai ții minte când mi-ai făcut semn să tac pe hol?
Am încremenit.
— Da.
— Eu credeam că tata pregătește o surpriză pentru tine.
Mi s-a strâns inima.
— Știu.
— Dar era ceva rău?
M-am așezat lângă el.
— Era ceva ce trebuia să aflu.
S-a gândit câteva secunde.
— Bine că ai auzit.
L-am privit.
Da.
Bine că auzisem.
Pentru mult timp m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă în seara aceea nu m-aș fi oprit pe hol.
Dacă nu mi-aș fi auzit numele.
Dacă aș fi ajuns dimineața la întâlnire după ce conturile fuseseră golite și documentele dispăruseră.
Probabil că nu voi ști niciodată.
Dar am învățat ceva ce n-am mai uitat.
Trădarea nu începe întotdeauna când cineva pleacă de lângă tine.
Uneori omul rămâne acolo.
Doarme lângă tine.
Mănâncă la aceeași masă.
Îți spune că totul este în regulă.
Iar tu afli într-o seară, dintr-o conversație pe care nu trebuia s-o auzi, că de multă vreme trăiați în două realități complet diferite.
În noaptea aceea nu descoperisem doar unde dispăreau banii.
Descoperisem că omul în care avusesem cea mai mare încredere folosise tocmai încrederea mea ca să mă țină în întuneric.