Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Doina chiar a spus asta? întrebă Mariana din telefon.
Soacra mea făcu un pas spre Radu.
— Închide. Nu e treaba surorii mele ce se întâmplă aici.
— Nu? întrebă Radu. Atunci răspunde-mi tu. Cine gătea când eram mici?
— Eu, cine să gătească?
La celălalt capăt al telefonului, Mariana oftă.
— Doina…
— Ce?
— Mama venea la voi aproape zilnic.
Doina se înroși.
— Nu aproape zilnic.
— Bine. De patru-cinci ori pe săptămână. E mai bine așa?
Radu se uită la mama lui.
Eu rămăsesem la masă, învelită în halat, fără să mai spun nimic.
Mariana continuă:
— Mama vă făcea ciorbă, mâncare pentru două zile, stătea cu copiii când aveai treabă…
— Pentru că munceam!
— Exact, răspunse Mariana. Aveai nevoie de ajutor. Și nimeni nu te-a făcut o mamă mai rea pentru asta.
Doina tăcu.
Radu întrebă:
— Și când bunica s-a îmbolnăvit?
De data aceasta Mariana ezită.
— Atunci mergeam eu.
— Cât timp?
— Câteva luni.
Doina izbucni:
— Ce legătură are asta cu Alina?
Radu își lăsă telefonul pe masă.
— Toată legătura.
— Situația mea era diferită.
— De ce?
— Pentru că eu munceam, aveam doi copii, alergam toată ziua…
— Iar Alina are aproape 39 de grade febră.
Doina deschise gura.
Radu nu o lăsă să schimbe subiectul.
— Bunica te ajuta și era normal. Mătușa Mariana te ajuta și era normal. Dar soția mea comandă o singură dată mâncare pentru că abia se ține pe picioare și tu o numești leneșă.
Mariana interveni, mult mai calm:
— Doina, nu înțeleg de ce faci asta. Mama ne-a ajutat pe amândouă. Știi foarte bine.
— Nu am spus că nu m-a ajutat.
— Atunci de ce o judeci pe Alina pentru același lucru?
Doina nu răspunse.
Radu o privi câteva secunde.
— Pentru că atunci era vorba despre tine?
Soacra mea își luă geanta de pe scaun.
— Nu stau aici să fiu judecată în propria familie.
Radu închise apelul după ce îi mulțumi mătușii.
Apoi se întoarse spre mama lui.
— Nu te judec pentru că ai avut nevoie de ajutor. Încerc să înțeleg de ce ajutorul pe care l-ai primit tu era firesc, dar dacă îl primește Alina înseamnă că nu e o soție bună.
— Eu doar încerc să te protejez.
— De ce?
Doina păru surprinsă.
— Cum adică de ce?
— De ce trebuie să mă protejezi de faptul că nevasta mea a comandat o ciorbă?
— Nu despre ciorbă este vorba.
— Atunci despre ce?
— Despre cum se schimbă lucrurile. Despre faptul că acum nimeni nu mai are grijă de casă cum aveam noi.
M-am uitat la ea.
— Doina, sunt bolnavă de o zi.
A întors capul spre mine.
— Nu vorbeam numai despre astăzi.
— Atunci trebuia să vorbești cu mine. Nu să intri în casa mea și să-mi arunci mâncarea.
— Casa voastră, mă corectă ea.
— Exact. Casa noastră.
Radu se uită brusc spre mama lui.
— Apropo. Cum ai intrat?
Doina nu răspunse.
Știam amândoi.
— Cu cheia? întrebă el.
— Mi-ai dat-o tu.
— Pentru urgențe.
— Și dacă se întâmpla ceva cu Alina? Era singură și bolnavă.
Radu arătă spre coș.
— Ai găsit-o bolnavă și ai decis că urgența era să-i arunci cina?
Doina strânse buzele.
Radu întinse mâna.
— Dă-mi cheia, te rog.
Soacra mea îl privi de parcă n-ar fi înțeles.
— Ce?
— Cheia casei noastre.
— Radu, sunt mama ta.
— Știu.
— Atunci ce faci?
— Pun o limită pe care trebuia s-o pun mai demult.
Doina se uită spre mine.
— Tu i-ai cerut asta?
Am vrut să răspund.
Radu a făcut-o înaintea mea.
— Nu. Alina nu mi-a cerut nimic.
— Atunci de ce faci spectacolul ăsta?
— Nu e spectacol.
Vocea lui era calmă.
— Ți-am dat cheia pentru o urgență. Nu ca să intri când vrei, să verifici ce avem în frigider sau să-i explici soției mele cum trebuie să trăiască în propria casă.
Doina își strânse geanta.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Nu șterg nimic din ce ai făcut pentru mine.
Radu făcu o pauză.
— Dar nici faptul că ești mama mea nu îți dă dreptul să faci orice.
Soacra mea scoase cheia.
O ținu câteva secunde în palmă.
Apoi o puse pe masă.
— Sper să nu ajungeți într-o zi să aveți nevoie de mine.
Radu luă cheia.
— Probabil că vom avea.
Doina se opri.
— Și atunci?
— Atunci te vom suna.
Replica aceea a închis discuția mai bine decât orice ceartă.
Doina se îndreptă spre hol.
Înainte să plece, se întoarse spre mine.
— Eu doar am vrut să-i fie bine fiului meu.
Radu răspunse:
— Atunci trebuie să înțelegi că mie îmi este bine când soția mea este respectată.
Doina plecă.
Ușa se închise.
Pentru câteva secunde a fost liniște.
Apoi Radu se întoarse spre mine.
— Tu de ce stai aici?
— Unde să stau?
— În pat.
Aproape că am râs.
— Mi-ai aruncat mama din casă și acum mă cerți pe mine?
— Nu am aruncat-o. A plecat singură.
A luat telefonul.
— Și acum comandăm din nou.
— Radu…
— Ce?
— Mâncarea a costat destul.
— Știu.
— Nu mai comandăm pentru tine. Îți fac eu ceva mâine.
S-a uitat la mine lung.
— Alina.
— Ce?
— Ai febră.
— Poate mâine îmi trece.
— Și dacă nu-ți trece, comandăm și mâine.
A apăsat pe telefon.
— Supă?
Am dat din cap.
— Supă.
— Pentru mine?
— Ce vrei tu.
— Perfect.
Am început să mă ridic.
— Unde pleci?
— Sus.
Radu mi-a întins mâna.
Când am ajuns în dormitor, mi-a adus apă și medicamentele.
Eu încă mă simțeam vinovată.
— Îmi pare rău.
S-a întors spre mine.
— Pentru ce?
— Pentru ce s-a întâmplat cu mama ta.
Radu se uită la mine de parcă tocmai spusesem ceva complet absurd.
— Tu ai aproape 39 febră. Mama mea a intrat neinvitată și ți-a aruncat mâncarea la gunoi. Cum ai ajuns tu să-ți ceri scuze?
— Pentru că v-ați certat din cauza mea.
— Nu ne-am certat din cauza ta.
S-a așezat pe marginea patului.
— Ne-am certat din cauza a ceea ce a făcut ea.
N-am răspuns.
Radu îmi trase pătura peste umeri.
— Ascultă-mă. Nu vreau să gătești pentru mine pentru că ești femeie.
Am zâmbit slab.
— Bine.
— Vorbesc serios.
— Știu.
— Nu vreau să speli după mine ca să-mi demonstrezi că ești nevastă bună. Și cu siguranță nu vreau să te ridici din pat cu febră ca să-mi demonstrezi că mă iubești.
Mi-a pus paharul cu apă pe noptieră.
— Dacă mă iubești, fă-te bine.
De data aceea am râs.
Puțin.
Dar am râs.
Doina nu ne-a sunat în zilele următoare.
Nici noi pe ea.
Radu nu voia să rupă relația cu mama lui.
Nici eu nu voiam asta.
Dar amândoi știam că, dacă după fiecare limită pusă urma să alergăm imediat după ea ca s-o liniștim, limita n-ar mai fi însemnat mare lucru.
După aproape două săptămâni, am primit un mesaj.
De la Doina.
„Am exagerat. Nu trebuia să arunc mâncarea. Sper că te-ai făcut bine.”
L-am citit de două ori.
Nu era o scuză perfectă.
Nu spunea că greșise când mă numise leneșă.
Nu spunea că nu avea dreptul să intre fără să ne anunțe.
Dar pentru Doina era mai mult decât mă așteptasem.
I-am răspuns:
„M-am făcut bine. Mulțumesc. Dar vreau să fie clar ceva. Te rog să nu mai intri fără să ne anunți și să nu mai iei decizii în casa noastră.”
Mesajul a rămas citit aproape o oră.
Apoi au apărut trei cuvinte:
„Bine. Am înțeles.”
Și, spre surprinderea mea, chiar înțelesese.
Nu s-a transformat peste noapte într-o altă femeie.
Tot mai avea păreri.
Tot mai observa dacă schimbam perdelele.
Tot mă întreba uneori de ce nu fac ciorba „cum o făcea ea”.
Dar suna înainte să vină.
Nu mai avea cheie.
Și, când îi spuneam:
— Doina, asta hotărâm noi,
se oprea.
Uneori bombănea.
Dar se oprea.
Câteva luni mai târziu, eram cu toții la o masă de duminică.
La un moment dat, Radu povestea ceva și a spus:
— Ieri am făcut eu cina.
Doina, care tocmai își ducea furculița la gură, s-a oprit.
Am văzut exact clipa în care vechea replică îi venise pe buze.
S-a uitat la mine.
Apoi la fiul ei.
— Și?
Radu ridică o sprânceană.
— Și ce?
— A ieșit bună?
Radu începu să râdă.
— Mamă, ăsta chiar e progres.
Doina și-a dat ochii peste cap.
— Nu exagera.
Am râs și eu.
Pentru că nu aveam nevoie ca soacra mea să gândească exact ca mine.
Nici ca Radu să aleagă între mama lui și soția lui.
Aveam nevoie doar ca Doina să înțeleagă unde se termina grija ei și unde începea viața noastră.
Iar cheia pe care o pusese în acea seară pe masă nu fusese doar cheia apartamentului.
Fusese prima limită pe care, în sfârșit, învățaserăm cu toții s-o respectăm.