Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Și ce s-a întâmplat, de fapt, cu banii din credit.
Am privit-o pe mama fără să înțeleg.
— Ce vrei să spui?
Și-a tras telefonul mai aproape.
— Vulcanizarea a existat.
— Știu că a existat. Am fost acolo.
— Nu asta vreau să spun. Răzvan nu a luat creditul cu gândul să fugă cu banii.
Cătălin stătea în picioare lângă mine.
— Atunci unde sunt banii? a întrebat.
Mama și-a coborât privirea.
— La început, chiar au cumpărat echipamente. Compresor, aparate, scule… Nu știu eu toate.
— Și după?
— Prietenul lui a venit cu niște datorii mai vechi. Răzvan spune că nu știa cât de mari erau.
Am simțit cum îmi crește furia.
— Răzvan spune?
Mama a încremenit.
— Deci ai vorbit suficient cu el încât să știi toate astea.
— Irina…
— Continuă.
A tras aer în piept.
— Afacerea n-a mers cum sperau. Au început să rămână în urmă cu chiria, cu furnizorii, cu rata. Prietenul lui a plecat.
— Și Răzvan?
— A încercat să acopere găurile.
Cătălin a întrebat:
— Cum?
Mama a ezitat.
— S-a împrumutat.
Am închis ochii.
— De unde?
— De la cunoscuți. De la niște oameni cu care lucrase. Nu știu exact.
— Deci a făcut alte datorii ca să plătească datoria pentru care eu eram garantă?
— A crezut că își revine.
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
— Normal că a crezut.
M-am uitat la mama.
— Și când nu și-a revenit?
— S-a speriat.
— Și a fugit.
— A plecat.
— Nu. A fugit.
Mama n-a mai încercat să mă contrazică.
— Unde este?
A tăcut.
— Mamă, unde este fratele meu?
— La Brașov.
— La cine?
— La un văr de-al tatălui vostru. Lucrează cu el.
M-am uitat la Cătălin.
— De trei săptămâni?
Mama și-a frământat degetele.
— De mai mult.
Am simțit că nu aud bine.
— Cât?
— Aproape două luni.
M-am ridicat atât de repede, încât scaunul s-a mișcat în spatele meu.
— Două luni?!
— Te rog, nu țipa.
— Două luni eu îl caut și tu știi unde este?
— Nu de la început.
— Dar de aproape două luni!
Mama s-a ridicat și ea.
— Mi-a cerut să nu spun.
— Și ai acceptat?
— Era terminat, Irina!
— Și eu cum eram?
A tăcut.
— Cătălin cum era? Familia mea cum era?
— Știu că ai suferit.
— Nu, mamă. Nu știi.
Mi-am simțit ochii plini de lacrimi.
— Eu mă culcam noaptea și mă întrebam dacă Răzvan este viu. Dacă e bolnav. Dacă i s-a întâmplat ceva.
Vocea mi s-a rupt.
— Și tu știai că doarme într-o casă, că muncește și că te sună.
Mama a început să plângă.
— Mi-a fost frică pentru el.
— Și pentru mine nu ți-a fost?
— Tu ești altfel.
Am încremenit.
Din nou.
Aceeași propoziție.
— Cum sunt eu, mamă?
— Tu ai fost întotdeauna mai puternică.
Am dat încet din cap.
Deodată nu mai aveam nevoie să aflu nimic despre credit.
Înțelesesem ceva mult mai vechi.
— Asta ai spus toată viața.
— Irina…
— Când Răzvan făcea o prostie: „Tu ești mai mare.”
Când nu învăța:
„Ajută-l tu.”
Când pierdea bani:
„Nu-i spune lui tata.”
Când se certa cu cineva:
„Lasă de la tine.”
Mama mă privea cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Eu am crezut că fac bine.
— Lui.
— Amândurora.
— Nu.
Am simțit mâna lui Cătălin atingându-mi ușor umărul.
— Pe el l-ai protejat de consecințe. Pe mine m-ai învățat să le suport în locul lui.
Mama a clătinat din cap.
— Nu asta am vrut.
— Dar asta ai făcut.
Telefonul de pe masă a început din nou să sune.
Toți trei ne-am uitat la el.
Răzvan.
Mama a întins mâna.
— Nu.
S-a oprit.
Am luat eu telefonul.
— Irina…
— Răspund eu.
Am apăsat.
— Mamă?
Vocea fratelui meu.
Pentru o secundă n-am putut scoate niciun cuvânt.
— Nu e mama.
Tăcere.
— Irina?
— Da.
— Ce faci cu telefonul ei?
— Tocmai aflu că de aproape două luni știe unde ești.
N-a mai spus nimic.
— De ce ai fugit?
— Nu pot să vorbesc acum.
— Ba poți.
— Irina…
— Noi am plătit.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce?
— Toată datoria pentru care am fost garantă. Am plătit-o din economiile noastre.
I-am spus suma.
L-am auzit trăgând aer în piept.
— Nu trebuia…
Am simțit că explodez.
— Atunci cine trebuia, Răzvan?
N-a răspuns.
— Tu nu plăteai. Eu eram garantă. Ce credeai că se întâmplă? Dispare și datoria dacă dispari tu?
— Mi-a fost rușine.
Am închis ochii.
— Rușinea ta ne-a costat economiile.
Cătălin spusese asta.
Calm.
Răzvan l-a auzit.
— Cătălin e acolo?
— Da.
— Dă-mi-l.
Cătălin a clătinat din cap.
— N-am ce să vorbesc cu el acum.
I-am spus asta.
Răzvan a tăcut.
Apoi:
— Vin acasă.
— Nu veni ca să ne spui că-ți pare rău.
— Atunci pentru ce?
— Ca să spui adevărul.
Două zile mai târziu, Răzvan a venit.
Ne-am întâlnit tot la mama.
Când a intrat, aproape că nu l-am recunoscut.
Slăbise.
Avea barba crescută și haine simple de lucru.
Nu arăta ca un om care fugise să trăiască bine.
Dar nici asta nu ștergea ce făcuse.
S-a așezat în fața noastră.
— Îmi pare rău.
N-am răspuns.
A început să povestească.
Vulcanizarea chiar mersese câteva luni.
Partenerul lui însă ascunsese niște datorii.
Cumpăraseră echipamente second-hand mai scumpe decât valorau.
Rămăseseră în urmă cu chiria.
Apoi cu rata.
Răzvan împrumutase bani ca să acopere alte datorii.
— De ce nu m-ai sunat? am întrebat.
— Pentru că tu garantaseși pentru mine.
— Tocmai de asta trebuia să mă suni.
— Știu.
— Nu, acum știi.
Și-a lăsat capul în jos.
— Am crezut că mai repar ceva înainte să afli cât de rău este.
— Și când n-ai putut?
— Am plecat.
— Lăsându-mă pe mine în urmă.
— Da.
Nu s-a apărat.
Asta m-a oprit din a mai ridica vocea.
Cătălin l-a întrebat:
— Lucrezi acum?
— Da. La un service.
— Cu contract?
— Da.
— Cât câștigi?
Răzvan i-a spus.
Cătălin a făcut repede un calcul.
— Și cât poți da înapoi lunar fără să faci altă datorie?
Răzvan s-a uitat la mine.
— Pot să…
— Nu spune o sumă ca să ne impresionezi, l-am întrerupt. Spune una pe care o poți plăti.
A spus-o.
Nu era mult.
În ritmul acela avea să dureze ani.
Dar era realist.
— În fiecare lună, a spus. Până vă dau tot.
Mama a intervenit:
— Poate nu trebuie chiar tot…
M-am întors spre ea.
— Mamă.
A tăcut imediat.
Răzvan a privit-o.
— Ba da. Tot.
A fost prima dată când l-am auzit contrazicând-o când încerca să-l salveze.
— Și după? m-a întrebat.
— După ce?
— După ce vă dau banii. O să putem să…
S-a oprit.
Am înțeles.
— Nu știu.
Fața i s-a schimbat.
— Irina, eu sunt fratele tău.
— Știu.
— Atunci…
— Banii îi poți da înapoi.
M-am uitat direct la el.
— Încrederea nu vine pe același extras de cont.
N-a mai spus nimic.
În mașină, la întoarcere, Cătălin a condus aproape tot drumul fără să vorbească.
La un moment dat am spus:
— Ai avut dreptate.
— Despre ce?
— Despre Răzvan. Despre garanție. Despre tot.
— Nu vreau asta.
— Ce?
— Să-mi spui că am avut dreptate.
M-am uitat spre el.
— Atunci ce vrei?
A oprit la semafor.
— Vreau să știu că data viitoare când apare o decizie care ne poate costa economiile, casa sau liniștea, nu o iei singură doar pentru că cineva spune „suntem rude”.
Mi-au dat lacrimile.
— Nu o mai iau.
— Și nici eu.
— Tu?
— Da. Nici eu nu vreau să ajungem să ne cerem voie unul altuia pentru orice. Dar lucrurile care ne pot schimba viața le hotărâm împreună.
Am dat din cap.
— Împreună.
Nu ne-am reparat căsnicia în seara aceea.
Ar fi fost prea simplu.
Cătălin încă era supărat.
Eu încă eram rușinată.
O perioadă, de fiecare dată când vorbeam despre bani, simțeam că ne întoarcem la Răzvan.
Dar am început din nou să punem bani deoparte.
Puțin.
La început aproape ridicol de puțin față de cât pierduserăm.
Dar erau ai noștri.
Și fiecare sumă pusă deoparte însemna că începeam din nou.
Răzvan și-a ținut cuvântul.
În prima lună a virat suma stabilită.
Și în a doua.
Și în a treia.
Nu l-am sunat să-i mulțumesc.
Nici el nu mi-a cerut să-l iert.
La zilele de naștere ne vedeam.
Vorbeam.
Dar între noi exista o distanță pe care înainte n-o avusesem.
Mama, în schimb, a încercat o singură dată:
— Poate ar trebui să lași și tu…
Am privit-o.
S-a oprit singură.
— Bine, a spus. Nu mă bag.
Și pentru prima dată în viața mea, chiar nu s-a băgat.
A trecut aproape un an.
Într-o seară stăteam cu Cătălin la masa din bucătărie.
Aveam laptopul deschis și ne uitam la economiile noastre.
Nu ajunseserăm încă unde fuseserăm.
Dar nu mai eram nici la zero.
Telefonul meu a vibrat.
Transfer de la Răzvan.
Aceeași sumă ca în fiecare lună.
Cătălin a văzut.
— Se ține de treabă.
— Da.
— Te mai doare?
M-am uitat la notificare.
— Banii?
— Da.
Am închis telefonul.
— Mai puțin.
Cătălin a rămas câteva secunde tăcut.
— Și restul?
M-am gândit la fratele pe care îl apărasem de când eram copii.
La mama care îmi spusese mereu că eu sunt cea puternică.
La economiile dispărute.
La serile în care soțul meu calculase singur cum să ne scoată din problema pe care eu o adusesem în casă.
Și la Răzvan, care acum își plătea datoria câte puțin în fiecare lună.
— Restul nu se plătește în rate, am spus.
Cătălin și-a pus mâna peste a mea.
Iar atunci am înțeles că datoria fratelui meu nu fusese doar suma pe care o văzusem pe hârtie.
Banii puteau fi strânși din nou.
Mai greu.
Mai încet.
Dar puteau.
Încrederea era partea pentru care nu exista nici scadență, nici chitanță și nici garanție.