Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai ținea tableta în mâini și se uita la ultimul mesaj.
— Citește-l, am repetat.
A înghițit în sec.
Apoi a citit cu voce tare:
— „Sigur că mama ta este familia ta. Dar uneori adulții nu mai pot oferi copiilor tot ce au nevoie, chiar dacă îi iubesc.”
În cameră s-a făcut liniște.
— Mai crezi că sunt geloasă? am întrebat.
Mihai n-a răspuns.
A recitit conversația.
— Poate nu a vrut să sune așa.
— Mihai, Daria are zece ani. Nu contează numai ce a vrut Ioana să spună. Contează ce a înțeles copilul.
— O să vorbesc cu ea.
— Nu. Mai întâi trebuie să vorbim noi.
A ridicat privirea.
— Noi suntem părinții Dariei. Ioana poate s-o iubească, poate să aibă grijă de ea, poate să fie importantă pentru ea. Dar Daria nu poate fi pusă să compare două femei ca să decidă care dintre ele este „familia adevărată”.
Mihai a lăsat tableta pe masă.
— N-am știut că îi scrie lucrurile astea.
— Nici eu.
— Dar tu i-ai citit mesajele.
Știam că va ajunge și acolo.
— Da.
— Și ți se pare normal?
— Nu. În mod normal, nu. Și va trebui să discut și cu Daria despre asta. Dar după întrebarea de aseară și după notificarea pe care am văzut-o, am vrut să înțeleg ce se întâmplă.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— Ioana chiar ține la ea.
— Cred că da.
S-a uitat surprins la mine.
— Atunci?
— Problema nu este că o iubește. Problema este ce face cu iubirea asta.
N-am vrut să continuăm discuția la nervi.
Mihai a plecat spunând că va vorbi cu Ioana.
Eu am rămas cu o întrebare mult mai grea.
Ce înțelesese Daria din toate acele luni?
În seara următoare m-am așezat lângă ea.
— Daria, îți amintești ce m-ai întrebat alaltăieri?
A dat din cap.
— Dacă m-am supărat, să știi că…
— Nu ești tu vinovată cu nimic.
— Dar ai fost tristă.
— Da.
— Din cauza mea?
— Nu.
Am tras aer în piept.
— Vreau doar să înțeleg ceva. De ce te-ai gândit că Ioana ar putea să fie mama ta în locul meu?
Daria a ridicat din umeri.
— Pentru că face lucruri de mamă.
— Cum ar fi?
— Mă ajută. Îmi face părul. Îmi cumpără lucruri. Vorbește cu mine.
— Și eu?
S-a uitat imediat la mine.
— Și tu.
— Atunci de ce „în locul meu”?
A început să se joace cu marginea păturii.
— Nu știu.
Am așteptat.
Cu Daria, dacă tăceai suficient, de multe ori răspunsul venea singur.
— Ioana spune că tu ai multe pe cap.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce înseamnă asta?
— Că muncești mult. Și că ești stresată.
— Asta este adevărat uneori.
— Și că poate ești obosită să fii mamă tot timpul.
Am încremenit.
— Ți-a spus exact așa?
Daria a dat din umeri.
— Nu știu exact. De mai multe ori a zis ceva de genul ăsta.
— Și tu ce ai înțeles?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Că poate te-ai bucura dacă aș sta mai mult la tata.
Atunci am tras-o spre mine.
— Daria, uită-te la mine.
Și-a ridicat ochii.
— Pot fi obosită. Pot fi stresată. Pot greși. Pot să mă enervez și pot să-ți spun nu.
I-am șters o lacrimă.
— Dar nu sunt și n-am fost niciodată obosită să fiu mama ta.
— Nici când fac prostii?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Nici atunci.
— Nici când mă cerți?
— Mai ales atunci sunt mama ta.
A zâmbit puțin.
Am ținut-o în brațe până a adormit.
În noaptea aceea l-am sunat din nou pe Mihai.
De data asta, când i-am povestit ce spusese Daria, nu m-a mai acuzat de gelozie.
— Asta nu e în regulă, a spus.
— Nu.
— O să rezolv.
— Nu vreau s-o „rezolvi” scoțând-o pe Ioana din viața ei.
A tăcut.
— Daria o iubește.
Mi-a fost greu să spun asta.
Dar era adevărat.
— Dacă mâine îi spunem că Ioana este rea și că n-are voie s-o mai iubească, facem exact același lucru.
— Atunci ce vrei?
— Vreau ca Daria să nu mai fie pusă la mijloc.
Am decis împreună să cerem ajutorul unui psiholog pentru copii.
Nu pentru a demonstra cine avea dreptate.
Nu pentru custodie.
Ci pentru că niciunul dintre noi nu voia ca un copil de zece ani să creadă că trebuie să aleagă între două case.
Mihai a avut și o discuție serioasă cu Ioana.
Nu am fost acolo.
Nici nu trebuia să fiu.
Dar câteva zile mai târziu, Ioana m-a sunat.
Am ezitat înainte să răspund.
— Bună, Andreea.
— Bună.
— Mihai mi-a spus că ai văzut mesajele.
— Da.
A urmat o pauză.
— Sunt foarte supărată că ai citit conversațiile mele cu Daria.
— Înțeleg.
— Dar…
S-a oprit.
— Dar am recitit și eu ce i-am scris.
N-am spus nimic.
— Unele lucruri nu arată deloc cum credeam eu că arată.
— Cum credeai?
— Că o liniștesc.
— Spunându-i că la voi poate fi copil și la mine nu?
— Nu asta am vrut să spun.
— Dar asta a înțeles.
Ioana a tăcut.
Apoi a spus:
— Cred că am început să mă bucur prea mult că vine la mine când este supărată pe tine.
Sinceritatea ei m-a surprins.
— De ce?
— Nu știu.
A oftat.
— Poate pentru că voiam să simt că am și eu un loc important în viața ei.
Pentru prima dată am înțeles că, într-un fel diferit, ne fusese frică de același lucru.
Amândouă voiam să fim importante pentru Daria.
Numai că un copil nu trebuia să plătească pentru nesiguranțele noastre.
— Poți avea un loc important, i-am spus. Dar nu trebuie să-l iei pe al meu ca să-l ai.
— Știu.
Nu ne-am împrietenit în ziua aceea.
Nici nu era nevoie.
Am stabilit însă câteva lucruri clare.
Regulile casei mele nu urmau să mai fie comentate în fața Dariei.
Regulile casei lor nu urmau să fie atacate de mine.
Dacă unul dintre noi avea o problemă cu celălalt, vorbeau adulții între ei.
Nu prin copil.
Și nimeni nu-i mai spunea Dariei unde era „familia adevărată”.
Au trecut câteva luni.
Lucrurile nu s-au reparat într-o săptămână.
Uneori Daria venea de la ei și spunea:
— La tata am voie.
Iar eu răspundeam:
— La tata sunt regulile de acolo. Aici sunt astea.
Fără să adaug:
„Ioana te răsfață.”
Alteori Mihai mă suna înainte să schimbe ceva important în program.
Ioana a continuat să o ajute la teme.
Au continuat să meargă la cinema.
Și, da, continua să-i împletească părul mai bine decât mine.
Într-o seară, Daria a venit la mine înainte de culcare cu două elastice în palmă.
— Mamă?
— Da?
— Îmi faci două codițe?
Am încercat să nu arăt cât de mult însemna pentru mine întrebarea.
— Sigur.
S-a așezat în fața oglinzii.
M-am străduit.
Am împărțit părul.
Am prins prima codiță.
Apoi a doua.
Daria s-a privit.
Una era vizibil mai sus.
— Mamă…
— Nu spune nimic.
A început să râdă.
— Ioana le face mai drepte.
Cu câteva luni înainte, replica aceea m-ar fi durut.
Acum m-am uitat la opera mea.
— Atunci dormi pe partea aia. Poate până dimineață coboară.
Daria a izbucnit în râs.
Apoi s-a ridicat și m-a îmbrățișat.
— Mamă?
— Da?
— Pot s-o iubesc și pe Ioana foarte mult?
Am simțit vechiul nod în stomac.
Dar de data aceasta l-am lăsat să treacă.
— Bineînțeles că poți.
S-a gândit puțin.
— Și pe tine mai mult?
Am sărutat-o pe frunte.
— Nu trebuie să măsori iubirea așa.
— De ce?
— Pentru că iubirea nu e un tort din care, dacă îi dai cuiva o felie mai mare, rămâne mai puțin pentru altcineva.
A zâmbit.
— Dar tu ești mama mea.
— Da.
— Și Ioana?
M-am gândit înainte să răspund.
— Ioana este Ioana. Și poate fi un om foarte important pentru tine.
— Atât?
Am râs.
— Crede-mă, să fii un om important pentru cineva nu e deloc puțin.
Daria m-a îmbrățișat din nou.
În seara aceea am înțeles și eu ceva.
Luni întregi mă temusem că, dacă fiica mea o iubește mai mult pe Ioana, înseamnă că mă iubește mai puțin pe mine.
Ioana, la rândul ei, încercase să-și facă un loc atât de important, încât începuse să-l construiască prin comparații cu mine.
Amândouă greșiserăm.
În moduri diferite.
Daria nu avea nevoie de o competiție între două femei care să-i demonstreze cine o iubește mai mult.
Avea nevoie de adulți care să-i permită să-i iubească fără vinovăție pe toți cei care îi făceau bine.
Eu nu trebuia să câștig concursul de coafuri.
Nu trebuia să cumpăr brățări mai frumoase.
Nu trebuia să spun „da” de fiecare dată când Ioana spunea „da”.
Eu eram mama Dariei.
Locul acela nu devenea mai sigur dacă o făceam pe Ioana mai puțin importantă.
Și locul Ioanei nu trebuia construit făcându-mă pe mine mai puțin mamă.
Înainte să sting lumina, Daria m-a mai întrebat ceva:
— Mamă?
— Da?
— Mâine îmi refaci codițele?
M-am uitat la una mai sus și una mai jos.
— Absolut.
A zâmbit.
— Dar dacă ies tot așa, o rog pe Ioana.
Am început amândouă să râdem.
Și pentru prima dată, numele ei rostit de fiica mea nu m-a mai speriat.
Pentru că înțelesesem lucrul pe care ar fi trebuit să-l știm toți adulții de la început:
nimeni care iubește cu adevărat un copil nu ar trebui să-i ceară, nici măcar subtil, să iubească pe altcineva mai puțin.