Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Știu, Radu.
— Și atunci?
M-am uitat la ceașca de cafea din fața mea.
— Asta este problema.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Nu înțeleg.
— Ați calculat apartamentul vostru cu banii mei înainte ca banii mei să ajungă la voi.
— Pentru că ai spus că ne ajuți.
— Da. Am spus.
— Și acum ne lași baltă cu câteva zile înainte?
Tonul lui începea să se schimbe.
Altădată aș fi intrat imediat în panică.
Aș fi spus că rezolvăm.
Că poate le trimit măcar o parte.
Că nu vreau să-i încurc.
În schimb, l-am întrebat:
— Radu, dacă eu nu aveam cei 25.000 de euro, ce făceați?
N-a răspuns.
— Cumpăram altceva, a spus într-un final.
— Atunci asta veți face.
— Mamă, nu e atât de simplu.
— Știu.
— Corina și-a făcut toate planurile.
Am zâmbit amar.
— Și eu îmi făcusem planuri pentru ziua ta.
A tăcut din nou.
— Nu vreau să ne certăm, am continuat. Dar vreau să înțelegi ceva. Nu m-a durut că soția ta nu mă place. Nu sunt obligată să fiu pe placul ei.
— Nu a spus că nu te place.
— Radu, mi-a spus că m-ați invitat de milă.
— Era nervoasă.
— Și tu erai acolo.
Asta l-a oprit.
— Ai auzit-o.
— Mamă…
— Te-ai uitat la mine și n-ai spus nimic.
Vocea mi s-a frânt puțin.
Nu voiam.
Dar s-a întâmplat.
— Asta m-a durut.
— Nu am vrut să fac scandal în fața invitaților.
— Nici eu.
— Atunci de ce faci asta acum?
Am respirat adânc.
— Nu fac scandal nici acum. Pur și simplu nu vă mai finanțez.
A închis telefonul supărat.
În următoarele zile am avut momente în care aproape m-am răzgândit.
Deschideam aplicația băncii.
Mă uitam la bani.
Îmi imaginam că pierd apartamentul pe care și-l doreau.
Apoi mă întrebam dacă nu cumva devenisem eu cea meschină.
Adriana, sora mea, a fost cea care m-a oprit.
— Dacă vrei să le dai banii, dă-i, mi-a spus. Dar nu-i da ca să nu se supere Radu pe tine.
Replica aceea mi-a rămas în minte.
Pentru că exact asta făcusem ani întregi.
Nu cumpărasem iubirea fiului meu.
Dar plătisem mult ca să evit posibilitatea de a o pierde.
După aproape două săptămâni, într-o sâmbătă dimineață, a sunat cineva la ușă.
Era Radu.
Venise singur de la București.
Când l-am văzut, primul meu impuls a fost să-l iau în brațe.
M-am abținut.
— Intră.
S-a așezat în sufragerie.
— Ce s-a întâmplat cu apartamentul? am întrebat.
— Nu-l mai luăm.
M-a durut să aud asta.
— Îmi pare rău.
S-a uitat imediat la mine.
— Chiar îți pare?
— Da.
— Puteai să rezolvi totul cu un transfer.
— Știu.
— Și ai ales să nu o faci.
— Da.
S-a ridicat și a început să se plimbe.
— Corina spune că ne pedepsești.
— Tu ce spui?
— Nu știu.
— Atunci hai să nu vorbim despre bani.
S-a oprit.
— Despre ce vrei să vorbim?
— Despre ușa apartamentului vostru.
A coborât privirea.
— Mamă…
— Nu m-a durut cel mai tare ce mi-a spus Corina.
Am simțit din nou nodul acela în gât.
— M-a durut că tu ai auzit și ai rămas acolo.
Radu s-a așezat.
Pentru prima dată de când venise, nu mai părea furios.
— Știu.
— Atunci de ce n-ai spus nimic?
A trecut ceva până să răspundă.
— Pentru că m-am obișnuit.
— Cu ce?
— Cu voi două.
Am încruntat sprâncenele.
— Ce înseamnă asta?
— Corina spune ceva despre tine, eu încerc s-o calmez. Tu te superi pe ea, eu încerc să te calmez pe tine. Și de fiecare dată aleg varianta în care nu spun nimic pe moment, ca să nu iasă scandal.
— Și cine pierde?
S-a uitat la mine.
— De data asta, tu.
— Nu doar de data asta, Radu.
Asta l-a făcut să tacă.
Mi-a spus apoi ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Știi ce am făcut după ce ai plecat de ziua mea?
— Ce?
— Nimic.
— Știu.
— Nu. Adică am continuat petrecerea.
Și-a frecat palmele.
— Am stat acolo cu oamenii, am tăiat alt tort pe care îl comandase Corina și m-am prefăcut că totul e normal.
Am simțit ceva în piept.
— Iar seara am deschis frigiderul și mi-am dat seama că tortul tău nu era acolo.
A zâmbit trist.
— Și atunci m-am simțit ca ultimul prost.
Nu i-am spus că tortul meu rămăsese trei zile în frigider la Cluj.
Nu mai conta.
— Îmi pare rău, mamă.
Am dat din cap.
— Pentru ce?
— Pentru că am tăcut.
Apoi a adăugat:
— Și pentru că m-am obișnuit să mă ajuți fără să mă întreb dacă este corect.
Asta era scuza pe care aveam nevoie s-o aud.
Nu „îmi pare rău că te-ai supărat”.
Nu „Corina era stresată”.
Ci asumarea lui.
— Ce faceți acum?
— Rămânem în chirie o vreme. Am găsit și două apartamente mai mici pe care ni le-am putea permite.
— Fără mine?
M-a privit.
— Fără tine.
Am zâmbit.
— Bine.
Cred că se aștepta să mă ofer imediat să ajut.
N-am făcut-o.
Și nici el n-a cerut.
Corina nu a venit cu el în ziua aceea.
Au mai trecut aproape trei săptămâni până când am văzut-o.
M-a sunat într-o după-amiază.
— Putem să vorbim?
Vocea ei nu mai avea siguranța din pragul ușii.
Dar nici nu suna ca o femeie învinsă.
Și mă bucur că a fost așa.
Nu voiam s-o văd umilită.
Voiam să înțeleg ce se întâmplase între noi.
Ne-am întâlnit la o cafenea când am venit din nou la București.
Corina a intrat direct în subiect.
— Ce ți-am spus de ziua lui Radu a fost urât.
— Da.
A clipit surprinsă.
Probabil se aștepta să spun „lasă, mamă”.
Nu am spus.
— Îmi pare rău.
— Mulțumesc.
Apoi și-a strâns mâinile în jurul ceștii.
— Dar vreau să-ți spun și ceva ce n-am avut curaj să spun înainte.
— Spune.
— Uneori ajutorul tău m-a făcut să simt că nu mai este nimic doar al nostru.
M-am uitat la ea.
— Cum?
— Când ne-ai ajutat cu mobila, voiai să știi ce cumpărăm. Când ne-ai dat bani pentru mașină, ne-ai întrebat de ce alegem modelul acela. Când am început să căutăm apartamentul, aveai păreri despre zonă, camere, rată…
Am vrut imediat să mă apăr.
Banii erau ai mei.
Era normal să-mi pese.
Dar m-am oprit.
— Te-ai simțit controlată?
— Uneori, da.
— Atunci de ce ați continuat să acceptați banii?
Corina a coborât privirea.
— Pentru că ne convenea.
Răspunsul ei m-a surprins prin sinceritate.
— Și asta a fost greșeala noastră.
Am stat câteva secunde fără să spunem nimic.
— Dar puteai să-mi spui toate astea fără să mă umilești la ușă, i-am spus.
— Știu.
— Și eu puteam să vă ajut fără să simt că asta îmi dă dreptul să am o părere despre fiecare decizie.
S-a uitat la mine.
— Atunci ce facem?
— Separăm lucrurile.
— Cum?
— Voi vă construiți viața din banii voștri. Eu vin la voi pentru că sunt mama lui Radu, nu pentru că plătesc ceva.
Pentru prima dată, discuția noastră nu s-a terminat cu una dintre noi câștigând.
S-a terminat cu o limită.
Au trecut câteva luni.
Radu și Corina n-au cumpărat apartamentul acela.
Au rămas în chirie și au început să strângă singuri pentru un avans mai mic.
Eu nu le-am mai făcut transferurile lunare.
Cardul suplimentar a rămas închis.
Dacă au o problemă, mă sună.
Îi ascult.
Uneori le dau un sfat.
Uneori nu sunt de acord cu ce fac.
Dar nu mai scot portofelul ca să rezolv fiecare dificultate.
Și, culmea, relația noastră s-a liniștit.
La următoarea zi a lui Radu am venit din nou la București.
Am avut emoții când am ajuns în fața ușii.
În mâini aveam același tort de ciocolată cu vișine.
Am sunat.
De data asta mi-a deschis Radu.
Când m-a văzut, a zâmbit.
— Mamă!
Mi-a luat tortul din mâini.
Apoi s-a dat la o parte larg din prag.
— Mă bucur că ai venit.
Atât.
Nicio declarație spectaculoasă.
Nicio lecție.
Dar pentru mine au fost suficiente cuvintele acelea.
Am intrat.
Corina a venit spre mine.
— Bună.
— Bună.
Nu eram cele mai bune prietene.
Poate nu vom fi niciodată.
Dar nici nu mai aveam nevoie să fim.
Aveam nevoie doar să ne respectăm.
În seara aceea, în timp ce Radu tăia tortul, m-am gândit la cei 25.000 de euro care rămăseseră în contul meu.
Nu regretam.
Nu pentru că îi pedepsisem.
Ci pentru că, în sfârșit, înțelesesem ceva ce trebuia să învăț cu mult timp înainte.
Nu le luasem nimic.
Nu le luasem casa.
Nu le luasem viitorul.
Nu le luasem familia.
Pur și simplu încetasem să plătesc pentru un loc în viața lor.
Iar când m-am întors la masa lor fără să fi cumpărat scaunul pe care m-am așezat, am știut că de data aceea fusesem cu adevărat invitată.