Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și eu am știut.
M-am uitat la sora mea de parcă tocmai îmi spusese că mă mințise luni întregi.
— Tu știai că Andrei își caută chirie?
— Da.
— De două luni?
— Cam așa.
— Și ai tăcut?
Adriana a oftat.
— M-a rugat.
— Eu sunt sora ta.
— Știu.
— Și el este copilul meu!
— Are 24 de ani.
Replica asta începea să mă scoată din minți.
— Nu contează câți ani are!
— Ba tocmai asta contează.
M-am ridicat și am început să mă plimb prin sufragerie.
— Deci toată familia știa și eu eram ultima proastă?
— Nu știa toată familia.
— Tu știai. Fata aia știa. Colegii lui probabil știau. Numai eu nu.
Adriana m-a privit câteva secunde.
— Vrei să-ți spun ceva și să nu te superi?
Am râs amar.
— Cred că am depășit momentul ăla.
— Întrebarea nu este de ce mi-a spus mie.
S-a oprit.
— Întrebarea este de ce i-a fost mai ușor să-mi spună mie decât ție.
M-a lovit exact unde trebuia.
— Pentru că tu îi dai dreptate în toate.
— Nu.
— Ba da.
— Știi când m-a sunat prima dată?
N-am răspuns.
— După ce v-ați certat pentru concertul din București.
Mi-am amintit imediat.
Venise acasă după unu noaptea.
Îl sunasem de șapte ori.
Când intrase pe ușă, în loc să-l întreb dacă s-a simțit bine, îl întrebasem de ce nu răspunsese și cine fusese cu el.
— Era aproape două dimineața, am spus.
— Avea 23 de ani.
— Și dacă pățea ceva?
Adriana a dat din cap.
— Vezi? Orice ți-aș spune, tu găsești imediat motivul pentru care trebuia să știi, să verifici sau să decizi.
Am vrut să-i răspund.
Dar nu mi-a venit nimic.
— Și unde se mută?
— În București.
— Cu fata?
— Nu.
Am clipit.
— Cum adică nu?
— Cu un coleg.
— Atunci ea?
— Nu știu exact ce relație au și nici nu cred că asta este important.
Pentru mine era.
Pentru că dacă nu era fata, rămânea o variantă pe care nu voiam s-o accept.
Andrei voia să plece pentru el.
În seara aceea l-am așteptat.
Când a intrat, și-a dat seama imediat că aflasem.
— Ai vorbit cu mătușa ta.
Și-a lăsat rucsacul jos.
— Da.
— Și?
— De două luni?
— Da.
— Ai plătit deja garanția?
— Partea mea.
— Din ce bani?
Andrei m-a privit surprins.
— Din salariul meu.
Mi-am dat seama cât de absurdă fusese întrebarea.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că ai fi făcut exact ce faci acum.
— Ce fac?
— Interogatoriu.
— Sunt trei întrebări!
— Mamă, de când am intrat pe ușă nici măcar nu m-ai întrebat dacă sunt mulțumit că am găsit ceva.
M-am oprit.
— Ești?
— Da.
Răspunsul lui m-a durut.
— Atât de rău îți este aici?
Fața i s-a schimbat.
— Nu am spus asta.
— Dar pleci.
— Pentru că vreau să trăiesc singur.
— Cu un coleg.
— Știi ce vreau să spun.
S-a așezat pe marginea fotoliului.
— Am 24 de ani. Vreau să-mi plătesc chiria. Vreau să văd dacă mă descurc. Vreau să-mi fac programul meu fără să trebuiască să explic de ce am ajuns la zece și jumătate în loc de zece.
— Și pentru asta trebuie să pleci la București?
— Nu doar pentru asta.
Mi-a spus atunci tot.
El și colegul lui găsiseră un apartament cu două camere în Militari, aproape de metrou.
Calculaseră chiria.
Întreținerea.
Transportul.
Mâncarea.
Andrei strânsese bani de luni întregi.
Își căuta și un loc de muncă mai bun în București.
În paralel voia să urmeze niște cursuri serioase de testare software.
Nu era o fugă.
Era un plan.
Și eu nu știam nimic despre el.
— Și fata?
Nu m-am putut abține.
Andrei m-a privit obosit.
— Există.
— Deci am avut dreptate.
— Nu.
— Dar este acolo.
— Da.
Apoi mi-a spus propoziția pe care aveam s-o întorc pe toate părțile mult timp:
— Tu ai nevoie să fie din cauza ei, mamă. Pentru că atunci nu trebuie să accepți că eu am vrut să plec.
Am tăcut.
— Nu te ia nimeni de lângă mine?
A zâmbit trist.
— Nu sunt ceva ce poate lua cineva.
Mi-am coborât privirea.
— Și dacă nu merge?
— Poate nu merge.
— Dacă nu-ți ajung banii?
— O să mă descurc.
— Dacă nu te înțelegi cu colegul?
— Găsesc altceva.
— Dacă pierzi serviciul?
Andrei aproape că a râs.
— Asta încerc să-ți explic.
— Ce?
— Trebuie să am voie și să greșesc.
M-am uitat la el.
— Eu am încercat să te feresc de greșeli.
— Știu.
— Am vrut să ai o viață mai ușoară decât am avut eu.
— Știu și asta.
Apoi a spus încet:
— Dar dacă mă ferești de fiecare groapă, n-o să învăț niciodată să merg fără tine.
M-am dus în dormitor și am plâns.
Nu pentru că era nerecunoscător.
Nu mai puteam să-mi spun asta.
Am plâns pentru că începusem să văd ceva ce nu-mi plăcea deloc la mine.
După ce tatăl lui plecase, Andrei devenise centrul vieții mele.
La început fusese firesc.
Era mic.
Depindea de mine.
Apoi crescuse.
Numai că eu continuasem să mă port ca și cum orice distanță dintre noi însemna că-l pierd.
Îi verificam buzunarele.
Îi comentam prietenii.
Îl întrebam cât costase câte ceva.
Dacă își cumpăra haine, voiam să știu de ce avea nevoie de ele.
Dacă ieșea, întrebam cu cine.
Dacă nu răspundea, sunam din nou.
Și toate aveau aceeași justificare:
„Sunt mama lui.”
Cu câteva zile înainte de mutare, am intrat în camera lui să-i las niște prosoape.
De data asta am bătut.
— Intră.
Pe comodă era telefonul.
Ecranul s-a aprins.
Un mesaj.
Am văzut numele fetei.
Pentru o fracțiune de secundă, reflexul a fost același.
Să citesc.
Telefonul era chiar lângă mine.
Andrei era în baie.
N-ar fi știut.
M-am uitat la ecran.
Apoi am întors telefonul cu fața în jos.
N-am citit mesajul.
Poate pare puțin.
Pentru mine n-a fost.
În ziua mutării, apartamentul părea ciudat.
Andrei avea câteva cutii, două genți și un monitor împachetat.
— Asta iei?
— Pentru început.
— Prosoape ai?
S-a uitat la mine.
M-am oprit singură.
— Scuze.
A zâmbit.
— Am.
Am luat două sacoșe.
— Hai că te ajut.
— Nu trebuie.
— Știu.
De data asta am spus-o fără să adaug nimic.
Pe scară ne-am întâlnit cu vecina de la doi.
— Pleacă băiatul?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Da.
— Vai, și te lasă singură?
Altădată replica asta m-ar fi terminat.
M-aș fi uitat la Andrei ca și cum plecarea lui ar fi fost o abandonare.
Am răspuns:
— Nu mă lasă. Se mută.
Andrei s-a uitat spre mine.
N-a spus nimic.
Jos, colegul lui îl aștepta cu mașina.
Am pus sacoșele în portbagaj.
Când am terminat, Andrei a rămas lângă mine.
— Mamă…
— Da?
— Nu vreau să dispar din viața ta.
Mi-am mușcat buza.
— Știu.
— Vreau doar să nu mai trăiesc sub control.
Aș fi putut să mă apăr.
Să-i spun că exagerează.
Să-i amintesc câte făcusem pentru el.
În schimb, am spus adevărul.
— Mie mi-a fost frică să nu te pierd.
Andrei mă privea.
— Și cu cât mi-a fost mai frică, cu atât am încercat să te țin mai aproape.
Am zâmbit trist.
— Cred că am reușit exact invers.
M-a îmbrățișat.
Scurt.
Nu ca atunci când avea zece ani și venea să se lipească de mine.
Era îmbrățișarea unui bărbat adult pentru mama lui.
Și trebuia să învăț că asta nu însemna mai puțină iubire.
Însemna altă iubire.
Au trecut aproape cinci luni.
Andrei locuiește încă în București.
Nu s-a întors după două săptămâni, cum mă convinsesem eu că se va întâmpla.
Își plătește partea lui de chirie.
Lucrează.
Face cursurile.
Uneori rămâne fără bani înainte de salariu și mănâncă trei zile aceeași mâncare.
Prima dată când mi-a spus, era să-i trimit imediat bani.
— Vrei să te ajut?
— Nu. Mă descurc.
Mi-am mușcat limba.
— Bine.
A doua zi nu l-am sunat să verific dacă mâncase.
A fost greu.
Mai greșesc.
Uneori îl întreb prea multe.
Uneori îl sun din nou dacă nu răspunde.
Iar el încă se închide imediat când simte că mă întorc la vechile obiceiuri.
Dar acum îmi spune:
— Mamă, iar faci asta.
Și încerc să mă opresc.
Paradoxal, vorbim mai mult decât atunci când locuiam împreună.
Uneori mă sună el.
Nu pentru că trebuie.
Pentru că vrea.
Într-o duminică m-a sunat și mi-a spus:
— Ce faci?
— Nimic. Tu?
— Am făcut ciorbă.
Am început să râd.
— Tu?
— Da.
— Și a ieșit?
— Nu pune prea multe întrebări.
Am râs amândoi.
După ce am închis, m-am uitat prin apartamentul care mi se păruse atât de gol în ziua în care plecase.
Și am înțeles ceva.
Nu pierdusem un copil.
Copilul acela crescuse.
Eu pierdusem doar iluzia că, dacă îl țin suficient de aproape, îl pot feri de toate lucrurile care mă speriaseră pe mine în viață.
Am vrut atât de mult să fiu mama care nu-și abandonează copilul, încât aproape devenisem mama care nu-l lasă să plece.
Acum încerc să învăț diferența.
Pentru că uneori iubirea unui părinte nu se vede în cât de strâns își ține copilul lângă el.
Se vede în clipa în care îi deschide ușa și are încredere că va ști să se întoarcă singur.