Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce ți-a spus?
Cătălin nu mi-a răspuns imediat.
Avea telefonul pe masă, cu rezultatul testului încă deschis, dar eu nu mă mai uitam la ecran.
— În ziua în care s-a născut Ana, mama a venit la maternitate, a spus el. A luat-o în brațe și, după câteva minute, mi-a zis: „Cătălin, copilul ăsta nu seamănă deloc cu tine.”
Am rămas nemișcată.
— Atât?
— Atunci, da.
— Și tu ce-ai spus?
— Că e nou-născut. Că nici nu ai cum să-ți dai seama.
— Bun. Și?
Și-a frecat palmele.
— După câteva luni a început din nou. Că are ochii nu știu cui. Nasul nu e de la noi. Forma feței nu e de la familia noastră…
Am simțit cum îmi urcă furia.
— Șase ani?
— Ce?
— De șase ani mama ta vorbește cu tine despre paternitatea Anei?
A coborât privirea.
— Din când în când.
— Și tu n-ai considerat că trebuie să știu?
— La început n-am crezut-o.
— Dar după aceea?
Tăcere.
— După aceea ai început s-o crezi.
— Nu știu când s-a întâmplat.
— Eu știu.
S-a uitat la mine.
— Când ai început să cauți dovezi.
Serile în care ajungeam târziu.
Autobuzul pierdut.
Orele suplimentare.
Oboseala mea.
Tot ce fusese normal în viața noastră devenise, pentru el, suspect.
— Ce scrie în rezultat? am întrebat.
Cătălin a închis ochii pentru o clipă.
— Că sunt tatăl Anei.
— Cu ce probabilitate?
Mi-a spus.
Practic fără dubiu.
Am întins mâna.
— Dă-mi telefonul.
Mi l-a dat.
Am citit singură.
O dată.
Atât mi-a trebuit.
Am pus telefonul înapoi pe masă.
— E a ta, a spus Cătălin încet.
M-am uitat la el.
— Nu.
A ridicat capul speriat.
— Mara…
— Nu spune „e a mea” de parcă rezultatul ăsta tocmai ți-a dat o fiică.
Vocea îmi tremura.
— Ana a fost fiica ta și ieri. Și acum o lună. Și în ziua în care mama ta a luat-o în brațe la maternitate și a hotărât că nu-i place nasul ei.
— Știu.
— Nu, Cătălin. Acum începi să știi.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Iartă-mă.
Am râs scurt.
— Pentru care parte?
N-a răspuns.
— Pentru că m-ai suspectat? Pentru că ai ascultat-o pe mama ta șase ani? Sau pentru că ai așteptat ziua copilului nostru ca să mă acuzi în fața tuturor?
— Am fost un idiot.
— Ai fost soțul meu.
Asta l-a făcut să tacă.
— Și eu aveam dreptul să mă întrebi pe mine înainte să mă judeci.
— Ai dreptate.
— Nu-mi spune doar că am dreptate.
M-am apropiat de masă.
— Spune-mi de ce ai făcut-o în fața tuturor.
A ezitat.
— Eram furios.
— Nu e un răspuns.
— Am vrut…
S-a oprit.
— Ce?
Și-a dus mâna la frunte.
— Am vrut să văd cum reacționezi.
Pentru o secundă n-am putut spune nimic.
— Ai vrut să mă prinzi?
A dat încet din cap.
— M-am gândit că dacă te întreb singur, o să negi. Dar dacă te întreb acolo…
— În fața tuturor…
— Da.
Asta a durut mai mult decât orice spusese până atunci.
Nu fusese o izbucnire.
Fusese o alegere.
— Deci ai avut nevoie de spectatori.
— Mara…
— Ca să mă faci să mă simt prinsă.
— Știu cât de urât sună.
— Nu sună urât. A fost urât.
A început să plângă.
Dar nu m-am dus la el.
— Mama mi-a băgat prostiile astea în cap și eu…
— Nu.
S-a oprit.
— Nu termina propoziția așa.
— Cum?
— „Mama mi-a băgat.”
L-am privit direct.
— Mama ta a spus. Tu ai crezut. Tu ai tăcut. Tu ai adunat suspiciuni. Și tu ai ales să mă umilești.
Cătălin și-a șters fața.
— Ai dreptate.
— Dacă vrei să repari ceva, începe prin a nu te mai ascunde după ea.
În aceeași după-amiază a sunat-o pe Elena.
A vrut să meargă în altă cameră.
— Nu, i-am spus. Vorbește aici.
A pus telefonul pe speaker.
— Mamă, a venit rezultatul.
— Și?
— Ana este fiica mea.
Tăcere.
Apoi Elena a spus:
— Bine, mamă. Slavă Domnului. Acum măcar știi sigur.
M-am uitat la Cătălin.
Am văzut cum i se schimbă fața.
— Nu, mamă. Nu „slavă Domnului”.
— Ce-am zis?
— Ai avut o bănuială. Eu am transformat-o într-o acuzație. Și am făcut-o în fața oamenilor.
— Eu doar ți-am spus ce am observat.
— Știu.
— Atunci de ce vorbești de parcă eu sunt vinovată?
Cătălin a tras aer în piept.
— Pentru că ai alimentat ani întregi ideea asta. Dar ce am făcut la petrecere este vina mea.
M-am uitat la el.
Era prima dată când nu încerca să împartă vina până când partea lui devenea suficient de mică încât să poată trăi cu ea.
Elena s-a supărat.
— Foarte bine. Acum eu sunt dușmanul.
— Nu. Dar de azi înainte nu mai accepți să vorbești despre Mara sau despre Ana în felul ăsta cu mine.
— Cătălin…
— Nu mai discut.
A închis.
Credeam că se terminase.
Dar s-a întors spre mine.
— Mai am ceva de făcut.
— Ce?
— Ce am stricat în fața oamenilor nu pot să repar doar între noi doi.
În următoarele zile i-a sunat pe fiecare adult care fusese în curte.
Nu le-a trimis mesaj.
I-a sunat.
Pe fratele lui.
Pe prietenii noștri.
Pe ceilalți care auziseră.
Le-a spus același lucru:
— Testul a confirmat că Ana este fiica mea. Mara nu m-a înșelat. Am acuzat-o fără dovezi și am umilit-o în fața voastră. Eu am greșit.
Când l-am auzit prima dată spunând asta, mi-au dat lacrimile.
Nu pentru că îl iertasem.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mai trebuia să mă apăr eu.
După aceea au început florile.
Mesajele.
Mâncarea făcută când veneam obosită.
Lucrurile prin casă pe care înainte trebuia să i le cer de trei ori.
Într-o seară am găsit un buchet pe masă.
— Nu mai cumpăra flori, i-am spus.
A rămas surprins.
— Nu-ți plac?
— Îmi plac.
— Atunci?
— Problema dintre noi nu are nevoie de flori.
A dat încet din cap.
— Ce are nevoie?
Am vrut să spun „nimic”.
Era răspunsul cel mai ușor.
Dar nu era adevărat.
— De timp. Și de un motiv pentru care să cred că data viitoare când cineva îți spune ceva despre mine, vii întâi la mine.
— O să vin.
— Nu-mi promite.
M-am uitat la el.
— Arată-mi.
Au trecut câteva luni.
N-am uitat.
Uneori îl vedeam râzând cu Ana și, pentru o fracțiune de secundă, îmi revenea imaginea din curte.
El în picioare.
Eu cu farfuria în mână.
Oamenii uitându-se la mine.
Nu puteam opri asta.
Cătălin a înțeles treptat că testul îi rezolvase lui o îndoială.
Mie nu-mi rezolvase nimic.
Într-o seară, după ce Ana adormise, s-a așezat lângă mine.
— Mai avem vreo șansă?
Altădată probabil i-aș fi răspuns repede.
De data asta am stat mult.
— Nu știu.
A dat din cap.
— Înțeleg.
— Te-am iubit foarte mult, Cătălin.
— Știu.
— Dar în ziua aia nu m-am întrebat doar dacă mai pot avea încredere în tine.
— Atunci?
— M-am întrebat dacă tu ai avut vreodată cu adevărat încredere în mine.
A coborât privirea.
— Și încă nu știu răspunsul.
N-a încercat să mă convingă.
N-a spus că exagerez.
N-a spus „hai să trecem peste”.
Doar a rămas acolo.
Și, ciudat, faptul că pentru prima dată accepta că nu poate grăbi iertarea a contat mai mult decât toate florile.
Nu ne-am despărțit atunci.
Dar nici n-am pretins că totul revenise la normal.
Am început să reconstruim foarte încet.
Cu discuții incomode.
Cu limite clare față de mama lui.
Cu zile bune și zile în care nu puteam să-l privesc fără să-mi amintesc.
Iar într-o seară, când mi-a spus din nou:
— Îmi pare rău.
I-am răspuns:
— Știu.
— Crezi că o să mă ierți?
M-am gândit câteva secunde.
— Poate.
A ridicat ochii.
— Dar dacă se întâmplă, n-o să fie pentru că testul a demonstrat că eu spuneam adevărul.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că tu vei demonstra, în timp, că ai învățat să mă crezi înainte să mă judeci.
Cătălin n-a mai spus nimic.
Pentru că asta rămăsese între noi.
Testul ADN avusese nevoie de câteva rânduri ca să demonstreze cine era tatăl Anei.
Pentru a demonstra din nou ce fel de soț putea fi Cătălin aveam să avem nevoie de mult mai mult timp.