Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Irina nu răspundea.
Radu stătea în ușa bucătăriei și se uita când la ea, când la mine.
— Ce trebuie să-mi spui?
— Radu, nu acum, a șoptit Irina.
— Ba cred că acum.
— Copiii sunt în cameră.
— Atunci vorbim încet.
Vocea lui era atât de calmă, încât mi s-a făcut și mai frică de ce urma.
Irina s-a uitat la mine.
— Mamă, te rog.
Știam ce-mi cerea.
Să mai câștige timp.
Poate o zi.
Poate o săptămână.
Poate suficient cât să inventeze o variantă mai ușor de suportat.
Am clătinat din cap.
— Spune-i tu. Nu vreau s-o fac eu.
Radu s-a apropiat.
— Să-mi spună ce?
Irina și-a strâns brațele în jurul corpului.
— Am cunoscut pe cineva.
Radu a rămas nemișcat.
— Ce înseamnă „ai cunoscut”?
Irina a început să plângă.
— Nu mai eram bine de mult.
— Nu te-am întrebat dacă eram bine.
Pauză.
— Te-am întrebat ce înseamnă.
— Am avut o relație.
N-am să uit niciodată fața lui.
Nu furie.
Nu ură.
Parcă cineva îi scosese pur și simplu tot aerul din corp.
S-a tras un scaun și s-a așezat.
— De când?
Irina i-a spus.
Câteva luni.
Radu și-a trecut palmele peste față.
— Cine e?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
— Nu vreau să…
— Bine.
A ridicat mâna.
— Atunci nu-mi spune.
Irina a părut surprinsă.
Apoi Radu s-a uitat la mine.
— Banii.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce bani? a întrebat Irina repede.
Radu și-a întors privirea spre ea.
— Cei despre care mi-ai spus că i-ai dat unei prietene.
Irina a tăcut.
— Erau pentru el? a întrebat.
— Doar l-am ajutat.
Radu a râs scurt.
— Deci da.
— Avea probleme.
— Și noi n-aveam?
Irina a început să spună ceva, dar el a continuat:
— Luna trecută am făcut trei sâmbete în plus.
Ea și-a coborât privirea.
— Știi de ce?
— Radu…
— Pentru că mi-ai spus că nu ne ajung banii.
În bucătărie s-a făcut liniște.
— Mi-ai spus să mai trag puțin luna asta, că s-au adunat cheltuielile.
Irina plângea.
— Voiam să-i pun înapoi.
— Cât?
— Ce?
— Câți bani i-ai dat?
— Nu știu exact.
Atunci Radu s-a ridicat.
— Cum să nu știi?
— Nu i-am calculat.
— Eu i-am calculat.
Irina s-a oprit din plâns.
— Ce?
— Am verificat contul înainte să vorbesc cu mama ta.
Radu și-a scos telefonul, dar nu i l-a arătat.
— Nu lipsesc câteva sute de lei.
Irina a închis ochii.
— Sunt transferuri de luni de zile.
Am simțit că mi se face rău.
Nici eu nu știam asta.
Crezusem că fusese o rată.
Poate două.
— De asta m-ai întrebat de bani? a spus ea.
Radu aproape că a zâmbit.
— Tu chiar asta ai înțeles?
A lăsat telefonul jos.
— Eu plecam dimineața pe întuneric și tu îi trimiteai bani altui bărbat.
— Nu a fost așa…
— Atunci cum a fost?
Irina n-a răspuns.
Radu a tras aer adânc.
— Mai este ceva?
M-am uitat spre fiica mea.
A devenit albă la față.
— Irina, am spus.
Radu ne-a privit pe amândouă.
— Mai este.
Nu era o întrebare.
Irina s-a sprijinit de masă.
— Sunt însărcinată.
Radu a clipit.
O dată.
De două ori.
— Știu.
— Ce?
— Mi-ai spus.
Irina a început să tremure.
— Dar nu ți-am spus tot.
Atunci Radu a înțeles.
Am văzut momentul exact.
— Nu știi dacă e al meu.
Irina a început să plângă cu adevărat.
Radu s-a uitat în podea.
Apoi a întrebat:
— Știi sau nu?
— Nu.
Atât.
Un singur cuvânt.
Radu s-a așezat din nou.
Eu eram mama Irinei.
Tot ce era în mine îmi spunea să mă duc lângă copilul meu.
S-o țin.
Să-i spun că o să fie bine.
Dar nu puteam să mă uit la omul din fața ei și să mă prefac că durerea lui conta mai puțin doar pentru că nu avea sângele meu.
După câteva minute, Radu s-a ridicat.
— Unde pleci? a întrebat Irina.
— La fratele meu.
— Și copiii?
S-a întors imediat.
— Copiii n-au nicio vină.
— Nu asta am vrut să spun.
— Atunci nu-i băgăm în asta.
Apoi a spus ceva ce n-am uitat:
— Indiferent al cui este copilul pe care îl porți, noi avem deja o problemă. Și problema nu începe cu sarcina.
Irina îl privea printre lacrimi.
— Atunci cu ce?
— Cu faptul că nu mai știu care parte din ultimul an a fost adevărată.
Și a plecat.
În seara aceea Irina s-a întors împotriva mea.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Ba da. Ai obținut ce-ai vrut.
— Ce crezi că am vrut?
— Să afle!
— Am vrut să-i spui tu.
— Puteai să taci!
— Da.
Am spus-o atât de simplu, încât s-a oprit.
— Puteam.
— Și atunci de ce n-ai făcut-o?
— Pentru că ar fi trebuit să mint de fiecare dată când omul ăsta mă privea în ochi.
— Sunt fiica ta!
— Știu.
— Și l-ai ales pe el.
M-a durut.
Dar nu m-am ferit de răspuns.
— Nu te-am ales pe el în locul tău.
M-am apropiat de ea.
— Am refuzat să aleg minciuna doar pentru că era a copilului meu.
Irina a început din nou să plângă.
De data asta am luat-o în brațe.
Pentru că una era să nu-i acopăr greșelile.
Alta era s-o abandonez.
În zilele următoare au început să iasă la suprafață lucrurile pe care Irina le ascunsese.
Radu verificase transferurile.
Nu fusese o singură rată.
Nici două.
Fuseseră bani trimiși în mod repetat.
Uneori sume mici.
Alteori suficient de mari încât să se simtă în bugetul lor.
În aceeași perioadă, Radu făcuse ore suplimentare.
Amânaseră niște lucruri pentru casă.
Renunțaseră la un weekend la munte pentru că „anul ăsta nu ne permitem”.
Într-o seară, Radu a venit să ia niște haine.
Eu eram acolo.
Irina a încercat să-i explice din nou.
— Nu l-am întreținut.
Radu s-a întors spre ea.
— Cum îi spui când îi plătești ratele unui om?
— Avea o perioadă grea.
— Și eu ce perioadă aveam?
N-a răspuns.
— Eu munceam sâmbăta pentru că tu îmi spuneai că nu ne ajung banii.
Asta cred că a fost clipa în care Irina a înțeles ce făcuse.
Nu aventura era singura trădare.
Îl făcuse pe soțul ei să muncească mai mult ca să acopere bani despre care el nici măcar nu știa unde se duc.
Cu celălalt bărbat lucrurile s-au terminat repede.
Cât timp Irina era femeia care îl ajuta, care îl asculta și îi rezolva problemele, îi spusese că o iubește.
Când situația a devenit reală, au apărut întrebările.
Sarcina.
Radu.
Banii.
Responsabilitatea.
Și atunci au început mesajele mai rare.
Apoi scuzele.
Apoi tăcerea.
Irina a venit într-o seară la mine și și-a pus telefonul pe masă.
— Nu-mi mai răspunde.
N-am spus „ți-am zis eu”.
N-ar fi ajutat la nimic.
— Și acum? am întrebat.
— Nu știu.
— Atunci, pentru prima dată după mult timp, nu lua nicio decizie pentru un bărbat.
S-a uitat la mine.
— Ia-o pentru tine și pentru copiii tăi.
Au urmat săptămâni grele.
Radu nu s-a întors imediat acasă.
Dar n-a dispărut din viața copiilor.
Îi lua.
Îi ducea în parc.
Îi aducea înapoi.
Vorbea cu Irina despre ei fără s-o umilească și fără să le spună copiilor lucruri pe care nu aveau de ce să le poarte.
Iar când a venit momentul să afle paternitatea sarcinii, rezultatul a confirmat că Radu nu era tatăl.
Irina m-a sunat după ce a aflat.
Plângea.
— S-a terminat.
— Ce s-a terminat?
— Tot.
— Nu.
— Mamă…
— Căsnicia ta poate că s-a terminat. Relația cu omul acela s-a terminat. Dar viața ta nu.
A tăcut.
— Și acum ce fac?
Era pentru prima dată după mult timp când nu încerca să justifice nimic.
— În primul rând, nu mai minți.
Au trecut câteva luni.
Radu și Irina nu s-au împăcat.
Cel puțin nu atunci.
El mi-a spus într-o zi ceva ce am înțeles foarte bine:
— Aș putea poate să trec peste faptul că s-a îndrăgostit de altcineva. Nu știu. Dar când mă gândesc că eu făceam ore suplimentare și o parte din banii noștri ajungeau acolo… nu mai știu cine eram eu în căsnicia aia.
N-am încercat să-mi apăr fiica.
Dar nici n-am vorbit-o de rău.
— E tot mama copiilor tăi, i-am spus.
— Știu. Și n-o să uit asta.
Irina a avut mult de reconstruit.
Nu doar căsnicia, dacă mai putea fi reconstruită.
Pe ea însăși.
Relația cu copiii.
Banii pe care îi luase din cont.
Încrederea pe care o pierduse.
Și relația cu mine.
Mult timp a rămas între noi propoziția aceea:
„L-ai ales pe el.”
Până într-o seară când mi-a spus:
— Acum înțeleg că nu l-ai ales pe Radu.
Am așteptat.
— Ai ales să nu minți pentru mine.
— Da.
Irina și-a coborât privirea.
— Atunci am crezut că asta înseamnă că nu mă mai iubești.
I-am luat mâna.
— Tocmai pentru că te iubesc n-am vrut să devin omul care te ajută să distrugi tot și apoi îți spune că ai făcut bine.
A început să plângă.
Și am plâns și eu.
Pentru că adevărul nu ne salvase de consecințe.
Nu reparase căsnicia Irinei.
Nu adusese banii înapoi.
Nu ștersese lunile de minciuni.
Dar măcar oprise o minciună din a mai crește.
Sunt mama ei și voi rămâne mama ei indiferent câte greșeli face.
Dar am înțeles atunci că a-ți iubi copilul nu înseamnă să-l aperi de fiecare consecință.
Uneori înseamnă să rămâi lângă el în timp ce, pentru prima dată, îl lași să le înfrunte.