Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mama a rămas cu ochii la mine.
— Cum adică „expoziția ta”?
Am ridicat din umeri.
— Exact cum sună.
— Și de ce nu știm nimic?
Întrebarea m-a făcut să mă opresc cu mâna pe clanță.
M-am întors.
— Pentru că n-ați întrebat.
Tata s-a ridicat puțin de pe scaun.
— Cum să nu întrebăm? Chiar acum te-am întrebat de muncă.
— Tată, m-ai întrebat dacă „tot cu desenele” mă ocup.
A tăcut.
Mama și-a strâns buzele.
— Bine, poate nu folosim noi cuvintele potrivite. Dar suntem părinții tăi.
— Știu.
— Atunci puteai să ne spui.
M-am uitat la ea.
Ani întregi așteptasem momentul acela.
Să mă întrebe.
Să fie curioasă.
Să vrea să știe.
Numai că acum întrebarea ei venea abia după ce aflase că exista ceva despre care fusese lăsată pe dinafară.
— V-am spus, mamă.
— Când?
— De multe ori.
— Eu nu-mi amintesc.
— Știu.
Cred că aceea a durut-o.
Mihaela s-a ridicat.
— Unde este expoziția?
I-am spus numele galeriei.
— La ce oră începe?
— La șapte.
S-a uitat la ceas.
— Atunci trebuie să pleci.
Mama s-a întors spre ea.
— Tu știai?
— Nu.
— Și nu ți se pare ciudat?
Mihaela și-a luat paharul și a băut puțină apă.
— Mi se pare mai ciudat că niciuna dintre noi nu știa.
Am plecat.
În mașină, mâinile îmi tremurau.
Nu pentru că îmi fusese rușine.
Nu mai era cazul.
Îmi tremurau pentru că, după ani în care încercasem să-i conving că ceea ce fac are valoare, tocmai le spusesem cel mai important lucru fără să încerc să-i conving de nimic.
Expoziția aceea nu era la Paris.
Nu aveam critici celebri veniți special pentru mine.
Nu urma să devin bogată peste noapte.
Era o galerie frumoasă din București, iar pentru prima dată o sală întreagă purta numele meu pe afiș.
Paisprezece lucrări.
Aproape doi ani de muncă.
Unele fuseseră începute într-o perioadă în care încă lucram proiecte mici ca să-mi plătesc chiria.
Altele erau recente.
La șapte fără zece, galeria era deja plină.
Oameni pe care îi cunoșteam.
Oameni pe care nu-i văzusem niciodată.
Câțiva clienți cu care lucrasem.
Foști colegi.
Prieteni.
Andrei alerga dintr-o parte în alta și îmi spunea să nu mai stau lângă ușă.
— E expoziția ta. Intră.
Am râs.
— Știu.
— Nu pari convinsă.
— Încă învăț.
La șapte și douăzeci am văzut-o pe Mihaela.
Era singură.
A intrat încet și s-a uitat în jur.
Când m-a văzut, a venit direct la mine.
— Sper că e în regulă că am venit.
— Da.
— Mama și tata?
— Nu sunt cu tine?
A dat din cap.
— Nu.
N-am întrebat de ce.
Mihaela s-a uitat la tablourile din jur.
— Ioana…
— Ce?
— Tu ai făcut toate astea?
Am zâmbit.
— Nu. Le-am găsit în autobuz.
A râs.
Apoi i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Sunt serioasă.
— Și eu.
S-a apropiat de una dintre lucrări.
— Eu chiar nu știam.
— Știu.
— De cât timp faci asta… așa?
Am înțeles ce voia să întrebe.
De când nu mai era doar „Ioana care pictează”.
— De câțiva ani.
Mihaela s-a întors spre mine.
— De ce nu mi-ai spus?
Am ezitat.
— Pentru că și tu erai acolo, Mihaela.
A coborât privirea.
— Știu.
— De fiecare dată când mama spunea „uite la Mihaela”, tu erai acolo.
— Ce voiai să fac?
— Nimic.
Și era adevărat.
Nu ea inventase comparațiile.
Nu ea mă obligase să trăiesc în ele.
Mihaela a rămas tăcută câteva secunde.
— Știi ceva? Nici mie nu mi-au făcut bine.
M-am uitat la ea.
— Cum adică?
— Tu crezi că mie mi-a plăcut să fiu exemplul?
Nu m-am gândit niciodată la asta.
— Ioana, pe tine te făceau să simți că nu ești suficientă. Pe mine mă făceau să simt că n-am voie să încetez niciodată să fiu suficientă.
Am rămas tăcută.
— Trebuia să am note bune. Să termin facultatea potrivită. Să intru la firmă. Să câștig bine. Pentru că dacă eu greșeam, ce mai spunea mama? „Uite la Mihaela”?
A zâmbit amar.
— Nu e chiar atât de minunat să fii unitatea de măsură a familiei.
Pentru prima dată în foarte mulți ani, m-am uitat la sora mea fără să o văd prin ochii părinților noștri.
— Ești bine? am întrebat.
A râs.
— Nu prea.
— Ce s-a întâmplat?
— Vreau să plec de la firmă.
— De la firma lui tata?
A dat din cap.
— De aproape un an.
— Și ei știu?
— Ești prima persoană căreia îi spun.
Mi-a venit să râd de ironia situației.
Eu eram fiica despre care părinții nu știau că are o expoziție.
Mihaela era fiica perfectă despre care nu știau că vrea să renunțe la viața pe care o lăudau.
— Ce vrei să faci?
— Nu știu încă.
— Și asta e voie.
Mihaela m-a privit.
— La noi în familie?
— Nu.
Am zâmbit.
— Dar în viața ta, da.
Puțin după opt, am văzut ușa galeriei deschizându-se din nou.
Mama și tata.
Mi s-a strâns stomacul.
Mama avea aceeași geantă cu care fusese la masă.
Tata își schimbase doar cămașa.
Au rămas lângă intrare.
Pentru câteva secunde, niciunul nu s-a apropiat.
Priveau.
Nu pe mine.
Tablourile.
Oamenii.
Sala.
Apoi pe mine.
Mama a venit prima.
— Am venit și noi.
— Văd.
— Mihaela ne-a trimis adresa.
M-am uitat spre sora mea.
A ridicat discret din umeri.
— Sper că nu te deranjează, a spus tata.
— Nu.
Și atât.
N-am simțit nevoia să le explic nimic.
Au început să se plimbe printre lucrări.
Mama citea fiecare cartonaș.
Tata stătea mult în fața tablourilor.
La un moment dat s-a oprit.
Știam exact în fața căruia.
Era una dintre cele mai vechi lucrări din expoziție.
O masă văzută de sus.
Trei siluete apropiate într-o parte.
Și una singură, la margine.
Nu era un portret.
Nu semăna nimeni cu noi.
Dar eu știam de unde venise.
Tata a rămas în fața lui mult timp.
Apoi m-a chemat.
— Ioana.
M-am apropiat.
— Da?
A arătat spre lucrare.
— Asta suntem noi?
Mi-am simțit gâtul strângându-se.
Mama venise și ea lângă noi.
Mihaela stătea câțiva pași mai în spate.
— Nu exact.
Tata a dat din cap.
Apoi a întrebat:
— Dar de acolo ai pornit?
M-am uitat la tablou.
— Da.
— Tu ești cea de la margine?
Am inspirat.
— Așa mă vedeam eu.
Mama a coborât privirea.
Tata n-a spus nimic.
Și, pentru prima dată, tăcerea lui nu m-a enervat.
Pentru că de data aceea nu evita ceva.
Încerca să înțeleagă.
După închiderea expoziției, părinții au rămas.
Mihaela plecase.
Andrei și ceilalți strângeau paharele.
Mama s-a apropiat de mine.
— De ce nu ne-ai invitat?
Am privit-o.
— V-am invitat ani întregi în viața mea, mamă.
A rămas nemișcată.
— Doar că n-ați venit.
— Nu e corect.
— Poate nu.
— Noi am vrut să-ți fie bine.
— Știu.
— Atunci de ce vorbești de parcă am vrut să-ți facem rău?
— Pentru că poți să rănești pe cineva și când intenția ta este bună.
N-a răspuns.
Tata s-a apropiat.
— Eu credeam că te chinui.
— M-am chinuit.
— Atunci vezi?
Am zâmbit.
— Nu pentru că am ales pictura. Pentru că orice început e greu.
S-a uitat spre tablouri.
— Și acum?
— Acum trăiesc din asta.
Mama a ridicat imediat privirea.
— Trăiești bine?
Am început să râd.
— Mamă…
Pentru o secundă s-a rușinat și ea.
— Bine, bine. Nu mai întreb.
— Poți să întrebi.
Am făcut o pauză.
— Doar ascultă și răspunsul.
Asta a fost prima noastră discuție adevărată despre munca mea.
N-a reparat 15 ani într-o seară.
Mama n-a ieșit din galerie devenind dintr-odată femeia care înțelege arta contemporană.
Tata nu și-a cerut iertare pentru fiecare comparație.
Și nici eu nu m-am trezit a doua zi fără toate lucrurile pe care le purtasem cu mine.
Dar ceva se schimbase.
Poate pentru că, pentru prima dată, ei văzuseră cât de mult din viața mea continuase fără ei.
Câteva săptămâni mai târziu, Mihaela le-a spus că vrea să plece din firmă.
Tata a luat-o foarte prost.
— După câți ani am construit totul pentru voi?
Mama a început cu:
— Dar ai un loc sigur acolo!
Mihaela m-a sunat în aceeași seară.
— Acum înțeleg.
— Ce?
— Cum te-ai simțit.
— Nu trebuie să faci ce am făcut eu.
— Adică?
— Să dispari ani întregi ca să poți respira.
A doua zi ne-am dus amândouă la părinți.
Nu ca să cerem voie.
Ca să vorbim.
A fost greu.
Dar de data aceea, când mama a început:
— Ioana a fost mereu…
Mihaela a oprit-o.
— Nu.
Mama a clipit.
— Ce?
— Nu mă mai compara cu Ioana. Și nici pe Ioana cu mine.
A fost poate prima dată când sora mea spusese asta cu voce tare.
Am plecat împreună.
Pe scări, Mihaela m-a prins de braț.
— Cred că tocmai am stricat tradiția familiei.
— Era timpul.
Au trecut câteva luni.
Într-o marți dimineață, mama m-a sunat.
Am răspuns pregătită, din reflex, pentru una dintre întrebările ei obișnuite.
În schimb, mi-a spus:
— Săptămâna asta nu trebuia să pleci la Cluj?
Am rămas tăcută.
— Ba da.
— Pentru expoziție?
— Da.
— Și când se deschide?
— Joi.
— Ai emoții?
M-am așezat pe marginea patului.
Era o întrebare atât de simplă.
Pentru altcineva n-ar fi însemnat nimic.
Pentru mine însemna că mama ascultase.
Își amintea.
Nu mă întrebase cât câștig.
Nu pomenise de Mihaela.
Nu-mi spusese ce ar fi trebuit să fac cu viața mea.
Mă întrebase doar dacă am emoții.
— Da, mamă. Am.
— Atunci să mă suni după.
Am zâmbit.
— Te sun.
Relația noastră nu a devenit perfectă.
Uneori mama mai începea câte o comparație și se oprea singură.
Tata încă nu înțelegea de ce cineva ar plăti pentru anumite tablouri.
Mihaela încă se lupta cu teama că dezamăgește pe cineva dacă nu face totul perfect.
Iar eu încă aveam momente în care o critică banală mă trimitea pentru câteva secunde înapoi la masa aceea, simțindu-mă din nou fata care nu făcuse nimic „serios”.
Dar nu mai trăiam acolo.
Toată viața încercasem să le demonstrez părinților mei că sunt suficientă.
Prin facultate.
Prin muncă.
Prin tablouri.
Prin expoziții.
Credeam că într-o zi voi realiza ceva atât de important, încât vor fi obligați să mă vadă.
Până când am înțeles că nu exista nicio expoziție suficient de mare pentru asta.
Pentru că primul om care trebuia să creadă că viața mea are valoare eram eu.
Și mi-au trebuit aproape 35 de ani să nu mai aștept permisiunea nimănui.