Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Am hotărât deja ce fac cu apartamentul.
Vlad s-a uitat la plic, apoi la mama lui.
— Ce ai hotărât?
Mariana și-a ținut palma peste el încă o clipă.
— Mă întorc aici.
Cred că amândoi ne așteptam la orice altceva.
Să-l vândă.
Să-l lase Sorinei.
Să fi făcut vreun act fără să știm.
Dar nu la asta.
— Cum adică te întorci? am întrebat.
— Exact cum am spus. Mă mut înapoi în apartamentul meu.
Vlad și-a tras un scaun și s-a așezat.
— Mamă, tu locuiești la Sorina de aproape patru ani.
— Am stat la Sorina. Nu înseamnă că locuința mea a încetat să fie a mea.
— N-a spus nimeni asta.
— Ba exact asta spuneți.
— Cine?
Mariana s-a uitat spre mine.
— Fratele Ioanei, acum două săptămâni: „V-a rămas apartamentul.”
— Cătălin s-a exprimat prost.
— Poate. Dar voi l-ați corectat?
Am încercat să-mi amintesc.
Nu.
Râsesem și schimbasem subiectul.
Mariana a continuat:
— Atunci mi-am dat seama că toată lumea vorbește deja despre casa mea de parcă eu n-aș mai exista.
Vlad a lovit ușor masa cu palma.
— Mamă, nu poți să iei o propoziție spusă aiurea și să ștergi trei ani!
— Nu șterg nimic.
— Ba da. Ai stat și te-ai uitat cum băgăm bani aici.
Mariana și-a coborât privirea.
— Știu.
— Nu, nu cred că știi.
Vlad s-a ridicat și a arătat în jur.
— Vezi bucătăria asta? Eu încă plătesc rate la ea. Centrala? Am luat bani împrumut pentru ea. Geamurile le-am schimbat după ce trei luni am pus deoparte fiecare leu.
— Vlad…
— Dacă ne spuneai de la început „stați aici câțiva ani, dar într-o zi vreau casa înapoi”, înțelegeam!
Mariana nu mai răspundea.
— Poate schimbam doar strictul necesar. Poate puneam bani deoparte pentru ceva al nostru. Poate nu ne comportam ca niște proști care își construiesc viitorul într-o casă despre care nu știu cât timp îi mai primește.
— Nu v-am promis apartamentul.
Replica a căzut greu.
Pentru că era adevărată.
M-am așezat și eu.
— Nu, Mariana. Nu ni l-ai promis.
S-a uitat la mine, surprinsă.
— Dar nici nu ne-ai oprit.
— De ce să vă opresc dacă voiați să-l faceți frumos?
Am simțit cum îmi urcă furia.
— Pentru că știai ce credeam că facem.
A tăcut.
— Știai, nu?
De data asta n-a mai putut să mă privească.
Și acela a fost răspunsul.
Vlad s-a așezat din nou.
— De ce vrei să te întorci?
Mariana și-a împreunat mâinile.
Pentru prima dată în seara aceea, nu mai părea proprietara care venise să stabilească reguli.
Părea doar o femeie de 66 de ani care nu știa cum să spună ceva.
— La Sorina nu mai merge.
— Ce nu mai merge?
— Noi.
Am tăcut.
— Ne certăm. Soțul ei nu mi-a spus niciodată direct să plec, dar simt că îi încurc. Sorina îmi spune că nu e adevărat, apoi se ceartă cu el din cauza mea.
A inspirat adânc.
— Și m-am săturat să trăiesc într-o cameră care nu e a mea, cu lucrurile mele în două dulapuri.
Furia mea nu dispăruse.
Dar pentru prima dată înțelegeam de unde venea totul.
— Atunci de ce n-ai venit să ne spui asta?
— Pentru că mi-a fost rușine.
— Și ți-a fost mai ușor să ne ceri chirie?
— Nu știam cum să vă spun să plecați.
Vlad a rămas cu ochii la ea.
— Deci cei 1.500 de lei…
— Am crezut că dacă acceptați, mai stau o perioadă la Sorina și strâng niște bani. Dacă nu acceptați…
N-a terminat.
— Plecam singuri, am spus eu.
Mariana a dat încet din cap.
Am simțit un gust amar.
— Ai preferat să ne faci să credem că vrei bani decât să ne spui adevărul.
— Mi-a fost frică.
— De noi?
— De ce urma să-mi spuneți.
Vlad a râs fără urmă de veselie.
— Și ce credeai că-ți spunem?
— Că nu am unde să vin. Că asta e casa voastră acum.
— Eu nu ți-aș fi spus niciodată asta.
— Acum știu.
— Nu. Acum speri.
S-a făcut liniște.
Mariana a împins plicul spre noi.
Înăuntru avea copii după actele apartamentului și câteva calcule făcute de mână.
Nimic spectaculos.
Nicio vânzare.
Nicio donație secretă.
Doar dovada rece a unui lucru pe care îl știam deja:
Casa era a ei.
— Cât timp avem? am întrebat.
Mariana m-a privit.
— Două luni.
Vlad a ridicat capul.
— După trei ani de renovări, ne dai două luni?
— Pot să vă dau trei.
— Lasă.
S-a ridicat.
— Două sunt suficiente.
— Vlad…
— Ai dreptul să-ți vrei apartamentul înapoi, mamă.
Mariana părea surprinsă.
— Dar să nu confunzi dreptul ăsta cu felul în care ai procedat.
N-am mai discutat despre chirie.
A doua zi am început să căutăm.
Primele săptămâni au fost îngrozitoare.
Nu găseam nimic care să ne placă și pe care să ni-l permitem.
De câteva ori ne-am certat.
Nu cu Mariana.
Între noi.
— Trebuia să insistăm pentru acte, spunea Vlad.
— Și eu trebuia să mă gândesc.
— Am aruncat trei ani de bani acolo.
— N-am aruncat nimic. Am locuit acolo.
— Ioana, știi ce vreau să spun.
Știam.
Eram amândoi furioși.
Și cel mai ușor era să ne învinovățim unul pe altul.
Într-o seară am stat printre cutii și am făcut pentru prima dată calculul complet.
Când am văzut suma, mi-au dat lacrimile.
— Cu banii ăștia puteam avea avansul nostru.
Vlad s-a uitat mult timp la foaie.
Apoi a rupt-o în două.
— Gata.
— Ce faci?
— Dacă mai continuăm să ne întrebăm ce puteam face acum trei ani, o să ne distrugem și următorii trei.
În ultima seară, apartamentul părea ciudat.
Goliserăm dulapurile.
Luaserăm ce era al nostru și putea fi luat.
Canapeaua.
Televizorul.
Masa.
Scaunele.
Dar centrala rămânea.
Țevile rămâneau.
Geamurile rămâneau.
Faianța rămânea.
Parchetul rămânea.
Trei ani din viața noastră rămâneau prinși în pereții aceia.
Mariana a venit să ia cheile.
A intrat și s-a uitat în jur.
— E foarte gol.
N-am răspuns.
Vlad i-a întins cheia.
— Ai grijă de casă.
Mariana a început să plângă.
— Nu trebuie să plecați așa.
— Cum ai vrea să plecăm?
— Nu știu.
Vlad a pus cheia în palma ei.
— Nici noi n-am știut cum să venim aici. Am învățat.
Apoi am plecat.
Garsoniera pe care am închiriat-o era la etajul patru.
Fără lift.
Mobila nu era a noastră.
Bucătăria era atât de mică încât dacă Vlad deschidea frigiderul, eu nu mai puteam trece.
În prima seară am mâncat pizza direct din cutie.
Eu am început să plâng.
— Am 37 de ani și am ajuns iar cu viața în cutii.
Vlad s-a așezat lângă mine.
— Uită-te la mine.
M-am uitat.
— E mai urât aici?
Am râs printre lacrimi.
— Mult mai urât.
— E mai mic?
— Mult.
— Atunci avem un avantaj.
— Care?
— Știm de la început ce e al nostru și ce nu.
Asta m-a făcut să râd cu adevărat.
Am rămas acolo aproape un an.
Am terminat ratele.
Am pus bani deoparte.
N-am mai cumpărat nimic important fără să ne întrebăm întâi dacă investim în ceva al nostru sau al altcuiva.
Cu Mariana vorbeam rar.
Vlad o suna.
Eu îi trimiteam mesaje de sărbători.
Nu o uram.
Dar nici nu mai puteam intra în apartamentul acela fără să simt ceva în stomac.
Aproape un an mai târziu, Mariana ne-a invitat la masă.
— Vreau să veniți amândoi.
Am refuzat prima dată.
Vlad a insistat.
— Hai să mergem.
Când am intrat, am avut senzația că mă întorc într-o viață care fusese a mea.
Aceeași faianță.
Aceleași geamuri.
Aceeași bucătărie.
Mariana păstrase aproape totul exact cum îl lăsaserăm.
După masă, s-a ridicat și s-a dus în dormitor.
S-a întors cu un plic.
Pentru o secundă, eu și Vlad ne-am uitat unul la altul.
Tot un plic.
L-a pus în fața noastră.
— Ce e? a întrebat Vlad.
— Deschide.
Înăuntru erau bani.
Nu foarte mulți.
Și o foaie.
Vlad a citit-o.
— Ce sunt calculele astea?
— Ce am putut eu să adun.
— Pentru ce?
Mariana și-a împreunat mâinile.
— Pentru centrală. Pentru geamuri. Pentru instalație. Pentru ce am mai găsit prin bonurile pe care mi le-ați lăsat.
— Mamă…
— Nu e tot.
— Nu vreau banii.
A împins plicul înapoi.
Mariana nu l-a luat.
— Știu că apartamentul era al meu.
Vlad a ridicat privirea.
— Dar?
— Dar am înțeles ceva prea târziu.
S-a uitat și la mine.
— Faptul că apartamentul era al meu nu înseamnă că și munca voastră a fost a mea.
N-am spus nimic.
— V-am văzut trei ani muncind aici și mi-a convenit. Mi-am spus că voi locuiți fără chirie și că e corect. Dar adevărul e că știam ce credeți. Știam că vă faceți viața aici.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Și am lăsat lucrurile așa pentru că îmi era comod.
Vlad a împins din nou plicul.
— Păstrează-i.
De data asta eu i-am pus mâna pe braț.
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Ia-i.
— Ioana…
— Nu pentru că banii repară ce s-a întâmplat.
M-am uitat la Mariana.
— Ci pentru că este prima dată când recunoaște cu adevărat ce s-a întâmplat.
Vlad a rămas tăcut.
Apoi a luat plicul.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu s-a șters totul în seara aceea.
Nici măcar n-am rămas la cafea.
Dar când am plecat, pentru prima dată după aproape un an, nu m-am mai uitat la apartamentul acela ca la ceva ce ni se furase.
Nu fusese niciodată al nostru.
Asta fusese greșeala pe care ne-o făcuserăm singuri.
Greșeala Marianei fusese alta.
Ne lăsase să credem că ne construim viitorul acolo, deși știa că într-o zi s-ar putea să-și vrea casa înapoi.
Câteva luni mai târziu, eu și Vlad am semnat pentru un apartament mic al nostru.
Nu era renovat.
Baia trebuia refăcută.
Bucătăria era veche.
Pereții aveau nevoie de zugrăveală.
În prima seară, Vlad s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Îl facem?
Era exact întrebarea pe care mi-o pusese cu ani în urmă.
De data aceea am scos contractul din geantă și l-am pus pe masă.
— Îl facem.
Am râs amândoi.
Am învățat prea târziu că „faceți-l cum vreți, să vă fie bine” nu înseamnă „este al vostru”.
Iar Mariana a învățat altceva:
Un act de proprietate îți spune cui îi aparține o casă.
Nu și cât ai voie să rănești oamenii care au muncit pentru ea.