Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Nu e prima dată când ți-am spus că sunt pentru altceva.
Am rămas în picioare în mijlocul bucătăriei.
— Atunci pentru ce erau?
Alina s-a uitat spre mama ei.
Doina și-a luat geanta de pe spătarul scaunului.
— Eu cred că ar trebui să vorbiți singuri.
— Nu, am spus. Tocmai am auzit cum făceați planul împreună. Acum puteți rămâne amândouă.
Doina s-a oprit.
Alina și-a frecat palmele.
— O parte din bani au mers la mama.
— Ce parte?
— Nu știu exact.
— Atunci află exact.
— Cătălin…
— Deschide aplicația băncii.
Doina a pufnit.
— Ce urât vorbești cu nevastă-ta pentru niște bani.
M-am întors spre ea.
— Nu știu încă dacă vorbim despre „niște bani”.
Alina și-a luat telefonul.
A stat câteva secunde cu el în mână, fără să facă nimic.
— Deschide-l, am spus.
A început să caute prin transferuri.
Primul pe care mi l-a arătat era de 1.500 de lei.
Cu aproape șase luni în urmă.
Mi-am amintit imediat.
— Ăștia sunt banii pentru instalația electrică?
A dat din cap.
— Da.
— Și instalația?
— N-a fost nicio problemă.
Mi-am tras un scaun.
Simțeam că nu mai am putere să stau în picioare.
— Mai departe.
Următorul transfer.
1.800 de lei.
Apoi 2.000.
1.200.
Încă 1.500.
Nu toate erau din bani pe care mi-i ceruse mie.
Alina muncea și ea.
Avea salariul ei.
Dar unele sume le recunoșteam.
Pentru că îmi aminteam exact poveștile care veniseră cu ele.
Frigiderul Doinei.
Reparația din baie.
O factură urgentă.
O cheltuială „neprevăzută”.
— Cât?
Alina nu răspundea.
— Cât ai trimis?
— În total?
— Da.
A făcut calculul.
Apoi a lăsat telefonul jos.
— Aproape douăzeci și două de mii.
Am simțit că mi se usucă gura.
— De lei?
— Da.
Nu era o avere care să ne distrugă viața.
Dar pentru noi era mult.
Erau luni de muncă.
Erau ore suplimentare.
Erau sâmbete în care plecasem pe șantier în loc să stau acasă.
— În cât timp?
— Aproape trei ani.
— Și pentru ce?
Doina a intervenit:
— Am avut nevoie.
— Am înțeles că ați avut nevoie. Pentru ce?
Alina și-a strâns buzele.
— Nu au fost doar pentru mama.
Atunci am înțeles că mai urma ceva.
— Pentru cine?
— Pentru Paul.
Paul era fratele Alinei.
Avea 35 de ani și, în ultimii ani, schimbase mai multe slujbe decât puteam eu să număr.
De fiecare dată exista un motiv.
Șeful.
Salariul.
Programul.
O afacere care „sigur merge”.
O mașină care se stricase.
O datorie care trebuia acoperită.
— I-ai dat lui Paul banii?
— O parte.
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
— Acum un an, când mi-ai spus că ne trebuie 1.800 de lei pentru frigiderul mamei tale…
Alina n-a răspuns.
— Tot Paul?
— Da.
M-am ridicat.
— Eu am lucrat două sâmbete în luna aia.
— Știu.
— Nu. Nu cred că înțelegi. Am lucrat două sâmbete pentru că mi-ai spus că mama ta stă cu frigiderul stricat.
Doina a ridicat tonul:
— Și ce voiai să facem? Să-l lăsăm pe fratele ei în drum?
— Să mă întrebați.
— Știam ce spui.
M-am întors spre Alina.
— Asta e?
A început să plângă.
— Știam că o să spui nu.
— Și atunci ai decis că răspunsul meu nu contează.
— Era fratele meu.
— Atunci îi dădeai din banii tăi.
— Am dat!
— Foarte bine. Dar când nu ți-au mai ajuns, ai inventat o mașină de spălat?
N-a răspuns.
— O instalație electrică?
Tăcere.
— Un frigider?
— Da.
Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât suma.
— De ce?
Alina și-a șters lacrimile.
— Pentru că m-am săturat să fiu între voi.
— Între cine?
— Între tine și familia mea. Tu spuneai că Paul trebuie să învețe să se descurce singur. Mama mă suna că nu are ce face cu el. Paul mă suna că pierde chiria. Eu eram aia care trebuia să rezolve.
— Și m-ai făcut pe mine să rezolv fără să știu.
— Am greșit.
Doina a intervenit:
— A făcut ce trebuia pentru fratele ei.
Alina s-a întors spre ea.
— Mamă, te rog.
— Ce? Acum sunt eu vinovată?
— Nu am spus asta.
— Păi văd cum te uiți la mine.
Și atunci s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam.
Alina s-a ridicat.
— Mamă, ajunge.
Doina a încremenit.
— Cum adică?
— Ajunge.
— Pentru tine am făcut tot!
— Știu. Dar tu m-ai sunat de fiecare dată când Paul avea o problemă și mi-ai spus că eu trebuie s-o rezolv.
— Pentru că e fratele tău.
— Și Cătălin e soțul meu.
S-a făcut liniște.
— Iar eu l-am mințit.
Doina a dat din mână.
— Vai, mare lucru! Parcă ai dus banii la amanet.
— Mamă, tocmai asta e problema. Pentru tine nu e mare lucru.
M-am uitat la Alina.
Era prima dată în seara aceea când simțeam că vorbește fără să încerce să se apere.
Dar era prea târziu ca o singură propoziție să repare ceva.
În noaptea aceea n-am dormit pe canapea.
Mi-am făcut o geantă.
Alina a venit după mine în dormitor.
— Unde pleci?
— La Sorin.
— Pentru cât timp?
— Nu știu.
— Cătălin, putem să rezolvăm.
M-am întors spre ea.
— Poate. Dar nu în seara asta.
— Îți dau banii înapoi.
— Nu despre asta e vorba.
— Atunci despre ce?
Am privit-o câteva secunde.
— Despre faptul că ai învățat cum să mă manipulezi și ai ajuns să discuți metoda cu mama ta la cafea.
A început din nou să plângă.
— Știu cum a sunat.
— Nu doar cum a sunat mă doare.
Mi-am închis geanta.
— Mă doare cât de normal vi se părea.
Am plecat la fratele meu.
Înainte să ies, am trecut pe la camera Marei.
Nu dormea.
— Pleci?
M-am așezat lângă ea.
— Pentru câteva zile.
— V-ați certat?
— Da.
— Din cauza mea?
— Nu.
— Te mai întorci?
La întrebarea aceea n-am putut să mint.
— Nu știu.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dar tu și cu mine n-am divorțat de nimic, da?
A zâmbit puțin.
— Da.
— Atunci asta nu se schimbă.
Am ținut legătura cu Mara.
O duceam la meditații ca înainte.
Ieșeam în parc.
Uneori mâncam împreună după școală.
N-am vorbit niciodată urât despre mama ei.
Oricât eram de supărat, Alina rămânea mama copilului pe care îl crescusem aproape opt ani.
Cu Alina, în schimb, am vorbit foarte puțin în primele zile.
Nu pentru că voiam s-o pedepsesc.
Pur și simplu nu știam ce să-i spun.
După o săptămână mi-a trimis un mesaj:
„Nu te rog să vii acasă. Dar vreau să-ți arăt ceva.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
A venit cu laptopul.
— Ce e?
— Tot.
Deschisese un tabel.
Toate transferurile către Doina și Paul.
Date.
Sume.
De unde proveniseră banii.
Și, într-o coloană separată, ce îmi spusese mie în acea perioadă.
M-am uitat la ea.
— De ce ai făcut asta?
— Pentru că mi-ai cerut adevărul.
— Acum o săptămână.
— Știu.
— Eu îl voiam de trei ani.
A coborât privirea.
— Știu și asta.
Apoi mi-a spus că vorbise cu Paul.
Nu-i mai trimitea bani.
Îi oferise să-l ajute să-și facă un plan pentru datorii și să-și caute ceva stabil.
Dar nu să-i mai acopere găurile.
— Și mama ta?
— S-a supărat.
— Îmi imaginez.
— Mi-a spus că tu mă întorci împotriva familiei.
Am zâmbit amar.
— Și ce i-ai spus?
Alina m-a privit.
— Că familia mea nu se termină la ea și la Paul.
N-am spus nimic.
— Și că dacă are nevoie de ajutor, îmi spune mie. Eu văd cât pot să-i dau din banii mei. Nu mai inventez lucruri ca să-ți cer ție.
— Alina, problema nu este dacă banii vin din salariul tău sau al meu.
— Știu.
— Suntem căsătoriți. Dacă dispar lunar bani și tu ascunzi unde merg, tot avem o problemă.
— Atunci nu mai ascund nimic.
A întors laptopul spre mine.
— De acum vezi tot.
— Nu vreau să-ți controlez contul.
— Nici eu nu vreau asta.
A făcut o pauză.
— Vreau doar să nu mai existe o versiune pentru tine și alta pentru mine.
Pentru prima dată de când plecasem, am simțit că poate înțelesese.
Nu m-am întors acasă în ziua aceea.
Nici în săptămâna următoare.
Faptul că cineva recunoaște ce a făcut nu înseamnă că încrederea se întoarce odată cu el.
A durat.
Am avut discuții urâte.
Și discuții bune.
Au fost zile în care eram convins că divorțăm.
Au fost zile în care îmi aminteam de ce mă căsătorisem cu ea.
Și, cel mai important, Alina n-a mai încercat să mă convingă cu promisiuni.
A început să facă lucrurile pe care spusese că le va face.
Când Doina cerea bani, îmi spunea.
Când Paul o suna, nu ascundea.
Când aveam o cheltuială mare, o discutam.
După aproape trei luni, m-am întors acasă.
Nu pentru că uitasem.
Și nici pentru Mara.
M-am întors pentru că, pentru prima dată după mult timp, simțeam că Alina încearcă să repare problema pe care o provocase, nu doar consecințele ei.
Doina n-a fost încântată.
Într-o duminică a venit la noi și a început:
— Nu înțeleg de ce trebuie să știe Cătălin fiecare leu pe care îl dai familiei tale.
Alina a pus ceașca jos.
— Pentru că este soțul meu și sunt banii familiei noastre.
— Dar eu sunt mama ta.
— Știu.
— Și dacă am nevoie?
— Îmi spui. Dacă putem, te ajutăm.
Doina s-a uitat spre mine.
— „Putem”?
Alina a dat din cap.
— Da, mamă. Putem. Nu mai există „îl luăm mai moale și scoatem de la el”.
Doina a tăcut.
Eu n-am spus nimic.
Nici nu trebuia.
Aproape un an mai târziu, mașina noastră de spălat chiar s-a stricat.
Alina m-a sunat la serviciu.
— Cătălin?
— Da?
— Avem o problemă.
Am simțit cum mă încordez fără să vreau.
— Ce s-a întâmplat?
— Mașina de spălat.
Am tăcut.
Apoi amândoi am început să râdem.
Seara am ajuns acasă și mi-a arătat-o.
Chiar nu mai pornea.
— De data asta pot să văd și eu? am întrebat.
— Te rog.
Am încercat s-o repar.
N-am reușit.
Am cumpărat alta împreună.
Poate pare un lucru mic.
Pentru mine n-a fost.
Pentru că prima dată când auzisem cuvintele „mașina de spălat”, ele ascundeau o minciună.
De data aceea ascundeau doar niște rufe ude și un aparat stricat.
Și mi-am dat seama că exact asta îmi dorisem.
Nu să decid eu fiecare cheltuială.
Nu să țin banii sub cheie.
Nu să câștig o luptă împotriva soției sau a soacrei mele.
Voiam doar să știu că atunci când omul de lângă mine îmi spune ceva, nu trebuie să caut ce se ascunde în spatele cuvintelor.
Cei două mii de lei n-au fost niciodată adevărata problemă.
Problema a fost că, undeva pe drum, soția mea ajunsese să creadă că e mai simplu să mă manipuleze decât să riște să-i spun „nu”.
Iar eu am înțeles atunci ceva ce nu mai uit:
Într-o familie poți recupera niște bani.
Poți cumpăra alt frigider.
Poți repara un gard.
Poți schimba chiar și o mașină de spălat.
Dar când strici încrederea, nu există bon, garanție sau meseriaș care s-o repare într-o zi.
Se repară încet.
Cu adevărul spus înainte să fii prins.