Am rămas cu ochii lipiți de vizor.
În fața ușii nu erau nici Marius, nici Clara.
Era vecina mea, doamna Braun.
Ținea în mână o farfurie acoperită cu un ștergar.
Când am deschis, mi-a zâmbit cu blândețe.
— Mariană… n-am mai văzut lumină la tine aseară. M-am gândit că poate ai nevoie de cineva cu care să bei un ceai.
Pentru prima dată după mult timp, cineva venise la mine fără să aibă nevoie de ceva.
Am invitat-o înăuntru.
Am stat ore întregi de vorbă.
La plecare, s-a oprit în prag.
— Duminică merg la biserică. Hai și tu.
N-am vrut la început.
Dar duminică dimineață am mers.
În biserica aceea mică mirosea a ceară și a liniște.
După slujbă, o femeie tânără s-a apropiat de mine.
— Sunt Lili.
Asistentă medicală.
Doamna Braun mi-a spus că locuiți singură.
Dacă nu vă deranjează, aș putea să mai trec din când în când pe la dumneavoastră.
Din ziua aceea, serile mele au început să fie altfel.
Lili venea cu pâine caldă sau cu prăjituri făcute de ea.
Eu făceam ceai.
Povesteam despre viață.
Despre soțul meu.
Despre copiii mei când erau mici.
Râdeam.
Casa mea nu mai părea atât de goală.
Într-o seară, telefonul a sunat.
Era Clara.
Inima mi-a tresărit.
— Mămico… mai ai certificatul meu de naștere? Îmi trebuie urgent.
— Da.
Stai puțin să-l caut.
Am mers în dormitor.
Am deschis sertarul.
Am găsit actul.
Când m-am întors…
apelul era închis.
Nu mai așteptase nici măcar un minut.
Am rămas cu hârtia în mână.
Atunci am înțeles ceva.
Copiii mei mă căutau doar atunci când aveau nevoie de mine.
Nu atunci când aveam eu nevoie de ei.
În seara aceea am scos două coli albe.
Am scris câte o scrisoare pentru fiecare.
**„Dragii mei,
Sunt bine.
Nu vă îngrijorați dacă nu mă găsiți o vreme.
Toată viața am trăit pentru voi.
Acum vreau să trăiesc puțin și pentru mine.
Vă iubesc.
Mama.”**
A doua zi am trimis scrisorile.
Apoi mi-am făcut o valiză mică.
Mi-am cumpărat un bilet spre Constanța.
Am închiriat o cameră modestă, aproape de mare.
În fiecare dimineață mergeam pe plajă înainte să răsară soarele.
Ascultam valurile.
Respiram.
Nu mă grăbeam nicăieri.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mai așteptam să sune telefonul.
După aproape o săptămână, proprietara pensiunii m-a chemat.
— Doamnă Mariana…
Au venit două scrisori pentru dumneavoastră.
Le-am luat.
Una era de la Clara.
Alta de la Marius.
Le-am ținut mult timp în mâini fără să le deschid.
În cele din urmă am început cu scrisoarea Clarei.
**„Mămico…
Ne-am dat seama prea târziu cât de mult te-am rănit.
Am crezut că vei fi mereu acolo și am uitat să-ți spunem cât de importantă ești pentru noi.
Te rog, spune-ne unde ești.
Venim imediat.”**
Am deschis-o apoi pe cea a lui Marius.
Era scurtă.
Dar fiecare cuvânt cântărea cât o viață.
**„Mamă…
Mi-e rușine.
Am alergat după serviciu și după bani, iar omul care m-a iubit cel mai mult a rămas singur.
Dacă mă poți ierta, vreau să vin să te iau acasă.”**
Am închis ochii.
Marea murmura liniștit.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai plângeam de singurătate.
Plângeam pentru că simțeam că încă mai exista o șansă.
Nu m-am întors imediat.
Am mai rămas câteva zile.
Aveam nevoie să mă regăsesc pe mine.
Când am ajuns în București, Marius și Clara mă așteptau în fața blocului.
Nu aveau flori.
Nu aveau cadouri.
Aveau doar lacrimi.
Marius s-a apropiat primul.
— Mamă…
Iartă-ne.
Am crezut că ai să fii mereu acolo.
Te-am tratat ca pe ceva ce nu se poate pierde.
L-am îmbrățișat.
Apoi am luat-o și pe Clara în brațe.
N-am vrut explicații.
N-am vrut reproșuri.
Le-am spus doar atât:
— Să nu mai uitați niciodată că părinții nu au nevoie de bani.
Au nevoie de timp.
De o îmbrățișare.
De un telefon care să întrebe:
„Mamă… ce mai faci?”
În seara aceea am băut împreună un ceai.
Am încălzit ultima rețetă de plăcintă pe care o mai aveam.
Și pentru prima dată după mulți ani, apartamentul nu mi s-a mai părut gol.
Am înțeles atunci că uneori copiii nu încetează să-și iubească părinții.
Doar uită, în goana după viață, că într-o zi s-ar putea să fie prea târziu pentru acel telefon pe care îl amână mereu.