Continuarea povestii –
— Tată… ce-ai spus?
Cătălin s-a ridicat atât de repede de pe scaun, încât aproape a răsturnat farfuria.
Se uita la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
Denisa, în schimb, a râs scurt.
Un râs batjocoritor.
Ca și cum ar fi fost convinsă că glumesc.
— Hai, lasă-ne cu teatrul…
N-am clipit.
— Nu e niciun teatru.
În două săptămâni vreau să vă găsiți altă locuință.
Casa asta este a mea și a Ilenei.
V-am deschis ușa cu drag.
Nu ca să-mi văd soția plângând în propria bucătărie.
Râsul Denisei i-a dispărut imediat.
— Adică ne dai afară?
— Nu.
Vă oblig să vă purtați ca niște oameni maturi.
Nouă ani ați locuit aici.
Nouă ani n-ați plătit chirie.
Nouă ani mama voastră v-a spălat, v-a gătit și v-a crescut copilul fără să vă ceară nimic.
Iar voi ați ajuns s-o umiliți în casa ei.
Nu mai pot accepta asta.
Cătălin s-a apropiat de mine.
Avea ochii umezi.
— Tată… unde să mergem cu copilul?
M-am uitat la el.
Mi-am amintit de băiatul pe care îl învățasem să meargă pe bicicletă.
De copilul pe care îl ținusem de mână în prima zi de școală.
Și mi s-a rupt sufletul.
Dar în spatele meu era Ileana.
Femeia care își ascundea lacrimile lângă chiuvetă.
— Gândește-te tu la mama ta, i-am spus încet.
Atât.
N-am mai adăugat nimic.
Denisa a trântit lingura pe masă.
— Foarte bine!
Dacă asta vreți, plecăm!
A urcat furioasă la etaj.
Andrei s-a speriat de țipete și a început să plângă.
Ileana l-a luat imediat în brațe.
L-a strâns la piept și i-a șoptit ceva până s-a liniștit.
Nici atunci n-a spus un cuvânt rău despre mama lui.
Nu i-am scos în aceeași seară.
Oricât de supărat eram, rămâneau copilul și nepotul meu.
Le-am dat două săptămâni să-și găsească o chirie.
În tot timpul acela, în casă era o liniște apăsătoare.
Ne întâlneam pe scări.
Ne salutam.
Atât.
În fiecare seară, Ileana încerca să mă convingă.
— Ilie…
Lasă-i să rămână.
E copilul nostru.
O să-ți pară rău.
Am luat-o de mână.
— Tocmai pentru tine fac asta.
N-am muncit o viață întreagă ca să te văd plângând la tine acasă.
În noaptea aceea n-a mai spus nimic.
Dar am simțit că n-a dormit deloc.
Ziua mutării a fost una dintre cele mai grele din viața mea.
Am privit din curte cum își încărcau lucrurile în mașină.
La un moment dat, Cătălin s-a apropiat de mine.
Ținea o cutie în brațe.
— Chiar nu-ți pare rău?
Mi-au dat lacrimile.
— Îmi pare rău că am ajuns aici.
Dar nu-mi pare rău că mi-am apărat soția.
S-a uitat lung la mine.
N-a răspuns.
A urcat în mașină și a plecat.
Casa a rămas tăcută.
Prea mare.
Prea goală.
O săptămână mai târziu, cineva a bătut la poartă.
Am deschis.
Era Cătălin.
Singur.
Îl ținea pe Andrei de mână.
Nu îndrăznea să mă privească în ochi.
— Tată…
Poți să-l lași câteva ore la voi?
Eu sunt la serviciu.
Denisa lucrează până târziu.
Ileana nici n-a așteptat să termin.
L-a luat pe Andrei în brațe.
Băiatul i-a cuprins gâtul și a strigat vesel:
— Bunica!
În clipa aceea, am văzut-o zâmbind din nou.
Ca și cum toate lacrimile din ultimele luni dispăruseră.
De atunci, Cătălin a început să vină tot mai des.
La început doar ca să-l lase pe Andrei.
Apoi mai stătea cinci minute.
Zece.
Mai beam o cafea împreună.
Vorbeam despre serviciu.
Despre mașină.
Despre vreme.
Dar niciodată despre duminica aceea.
Era o rană pe care niciunul dintre noi nu știa cum s-o deschidă.
Denisa n-a mai trecut pragul casei.
Nici eu n-am întrebat vreodată de ea.
Într-o seară, după ce Andrei a adormit în brațele Ilenei, legănat de aceeași doină pe care i-o cânta cândva și lui Cătălin, am rămas în ușa camerei și i-am privit.
Atunci am înțeles că luasem singura decizie pe care o puteam lua.
Nu pentru mine.
Ci pentru femeia care îmi fusese alături patruzeci de ani și care nu merita să fie umilită nici măcar o singură zi în propria ei casă.
Poate că în ziua aceea am pierdut o parte din fiul meu.
Dar dacă aș fi tăcut, aș fi pierdut ceva și mai important.
Respectul pentru femeia cu care mi-am împărțit o viață întreagă.
Și pe acela nu aveam voie să-l sacrific.