Continuare poveste – Doamna Geta a rămas nemișcată câteva secunde.
Apoi a zâmbit ironic.
— Tu chiar crezi că poți să-mi dai ordine?
— Nu.
Cred doar că niciun om nu are voie să intre în casa altuia fără să întrebe.
Chiar dacă este mama soțului meu.
A ridicat bărbia.
— Casa altuia? E casa băiatului meu!
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Este casa noastră.
Și, în acte, contractul este pe numele meu.
Eu plătesc chiria.
Eu vorbesc cu proprietarul.
Eu răspund pentru tot ce este aici.
Pentru prima dată i-am văzut nesiguranța în privire.
A făcut un pas spre bucătărie.
— Cristina, nu exagera. Mi-am făcut cheia doar pentru situații de urgență.
— Și urgența de astăzi care a fost?
N-a răspuns.
Am continuat calm.
— Ați intrat în dormitorul nostru fără să bateți la ușă.
Fără să mă sunați.
Fără să știți dacă eram singură.
Sau dacă eram schimbată.
Sau dacă pur și simplu voiam să nu văd pe nimeni.
S-a înroșit la față.
— Eu sunt familie!
— Tocmai familia trebuie să respecte prima limitele.
S-a lăsat o liniște apăsătoare.
Apoi a schimbat imediat subiectul.
— Și cu apartamentul ce faceți?
Chiar vreți să plecați la Constanța?
Am zâmbit pentru prima dată.
— Da.
— V-am găsit apartament sub mine!
Era perfect!
Aveam să vă ajut cu tot.
Am oftat.
— Exact asta este problema.
Dumneavoastră ne-ați găsit apartament.
Dumneavoastră ați hotărât unde să locuim.
Dumneavoastră ați făcut planuri pentru viața noastră.
Dar nu ne-ați întrebat niciodată dacă noi ne dorim asta.
A tăcut.
— Știți ce mi-am dorit eu în ultimii cinci ani?
Să deschid dimineața geamul și să simt mirosul mării.
Nu să deschid ușa și să vă găsesc în sufragerie.
Fața i s-a schimbat.
A băgat mâna încet în geantă.
A scos un breloc mic.
Cheia.
A privit-o câteva secunde.
Apoi a pus-o pe masă.
Fără niciun cuvânt.
— Mulțumesc.
Credeam că va pleca.
Dar înainte să iasă din bucătărie s-a întors.
— Andrei n-o să fie de acord cu tine.
N-am răspuns.
Doar am închis ușa în urma ei.
Abia atunci mi-au început să-mi tremure mâinile.
Am luat cheia de pe masă și am privit-o câteva clipe.
Era doar o bucată de metal.
Dar în spatele ei stăteau cinci ani în care cineva putuse intra oricând în viața noastră.
Seara, când Andrei a venit acasă, a observat imediat cheia.
— Ce este asta?
— Cheia pe care mama ta și-a făcut-o fără să ne spună.
A rămas nemișcat.
— Știai?
A închis ochii.
— Da… mi-a spus acum câțiva ani că și-a făcut una în caz de urgență.
Am crezut că n-o va folosi niciodată.
M-a durut mai mult răspunsul lui decât cheia.
— Și nu te-ai gândit să-mi spui?
— Mi-a fost teamă că o să vă certați.
Am zâmbit amar.
— Și, ca să nu vă certați voi doi, ai preferat să nu știu eu că cineva poate intra oricând în casa noastră?
A lăsat capul în jos.
N-a încercat să se apere.
După câteva minute de liniște, a spus încet:
— Ai dreptate.
Am greșit.
M-am purtat ca un băiat care voia să-și împace mama.
Nu ca un soț.
S-a ridicat, a luat cheia de pe masă și a pus-o în palma mea.
— Mâine schimbăm yala.
Și încă ceva…
Apartamentul de sub mama nu-l mai vreau.
Dacă încă îți dorești marea…
Mergem la Constanța.
Am simțit pentru prima dată în ziua aceea că nu mai luptam singură.
A doua zi am schimbat yala.
Iar câteva luni mai târziu, am semnat actele pentru un apartament mic, la câteva străzi de plajă.
Nu avea vedere spectaculoasă.
Nu era luxos.
Dar avea un lucru pe care niciun alt apartament nu ni-l oferise vreodată.
Cheia lui exista într-un singur exemplar pentru fiecare dintre noi.
Și nimeni nu mai putea intra fără să sune la ușă.