CONTINUAREA – Emma a rămas cu bucata de brânză în mână și s-a uitat spre mine.
— Ce este? a întrebat mirată. Doar eu am adus-o.
Am inspirat adânc.
De data aceasta nu voiam nici ceartă, nici ironii.
— Emma, putem vorbi două minute?
A lăsat caserola pe masă.
— Sigur.
Andrei s-a apropiat și el.
Copiii încă se jucau în curte.
— Te ascult, a spus Emma.
Am privit-o calm.
— Nu este vorba despre brânză.
A ridicat din umeri.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că, de fiecare dată când veniți, noi renunțăm la planurile noastre fără să fim întrebați. Gătim pentru toți, facem curățenie după toți, iar tu te comporți ca și cum vila asta ar fi un loc unde poți veni oricând, fără să anunți.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Serios? Acum trebuie să cer voie să-mi vizitez fratele?
— Nu, i-a răspuns Andrei înainte să apuc eu. Dar trebuie să ne respecți timpul.
Emma s-a întors surprinsă spre el.
— Și tu gândești la fel?
— Da.
A fost prima dată când Andrei nu a încercat să împace pe toată lumea.
— Tu vezi doar cele câteva caserole pe care le aduci, a continuat el. Noi vedem cumpărăturile pe care le facem înainte să veniți, mesele pe care le pregătim, curățenia de după plecarea voastră și weekendurile în care nu mai apucăm nici măcar să ne bem cafeaua în liniște.
Emma a rămas tăcută.
Pentru prima dată părea că ascultă cu adevărat.
— Dar suntem familie… a spus încet.
— Tocmai pentru că suntem familie, a răspuns Andrei, trebuie să ne respectăm unii pe alții.
Nimeni n-a mai vorbit câteva secunde.
În cele din urmă, Emma și-a plecat privirea.
— Credeam că vă face plăcere.
Am clătinat din cap.
— Ne face plăcere să vă vedem. Nu ne face plăcere să fim luați de-a gata.
A oftat adânc.
— După divorț… acasă este foarte liniște. Prea liniște. Copiii mă roagă mereu să venim aici și cred că, fără să-mi dau seama, am început să mă refugiez la voi.
În vocea ei nu mai era nicio urmă de aroganță.
Doar oboseală.
Am înțeles, pentru prima dată, că în spatele agitației se ascundea și multă singurătate.
M-am apropiat și i-am atins ușor brațul.
— Emma, nu vrem să dispari din viața noastră. Vrem doar să existe niște limite.
A dat încet din cap.
— Ai dreptate.
S-a uitat spre copiii care ieșeau din piscină.
— Și cred că i-am lăsat și pe ei să creadă că pot face orice aici.
Înainte să plece, i-a chemat lângă mașină.
— Ce spuneți când plecăm din casa cuiva?
— Mulțumim! au răspuns amândoi.
— Și?
Sofia a continuat timid:
— Strângem după noi…
Tudor a fugit înapoi pe terasă și a început să adune jucăriile împrăștiate.
Emma l-a ajutat să strângă prosoapele, paharele și farfuriile.
Când a închis portbagajul, s-a întors spre mine.
— Data viitoare te sun înainte.
Dacă spui că aveți treabă, nu mă supăr.
Ba chiar… vă invit eu la mine.
Am zâmbit.
— Venim cu drag.
Două săptămâni mai târziu, telefonul lui Andrei a sunat din nou.
Era Emma.
— Bună! Sunteți liberi duminică? Dacă nu aveți planuri, v-am pregătit prânzul la mine. Copiii au făcut și un desert… dar de data asta promit că tot noi strângem masa.
Ne-am privit și am izbucnit amândoi în râs.
Duminica aceea a fost, poate, cea mai frumoasă întâlnire pe care o avuseserăm de ani întregi.
Nu pentru că masa era bogată.
Ci pentru că, pentru prima dată, nimeni nu mai simțea că profită de celălalt.
La plecare, Emma ne-a întins o caserolă.
— Luați și prăjitura rămasă.
Am râs și am refuzat.
— Păstreaz-o pentru copii.
A zâmbit.
— Bine… dar măcar acum am învățat că familia nu înseamnă să intri în casa cuiva ca și cum ar fi a ta.
Înseamnă să fii mereu suficient de apropiat încât să te simți binevenit și suficient de respectuos încât să nu uiți niciodată că ești musafir.