CONTINUAREA – Culegătorii s-au apropiat încet de căpița de fân.
Scâncetul se auzea din nou.
Atât de slab, încât unul dintre ei a șoptit:
— E un copil…
Au alergat.
Când au ajuns lângă căpiță, au încremenit.
O tânără stătea rezemată de fân, cu ochii închiși și capul plecat.
În brațe ținea un nou-născut.
Unul dintre bărbați i-a atins încheietura.
A înțeles imediat.
Pentru ea nu se mai putea face nimic.
Dar copilul…
Copilul încă trăia.
Abia respira.
Era învelit într-o manta aproape uscată, strâns lipit de pieptul mamei sale.
— Repede! Chemați salvarea! a strigat unul dintre ei.
Cel mai tânăr a fugit spre sat fără să se oprească.
Ceilalți au încercat să-l încălzească pe băiețel.
După aproape o oră, ambulanța a ajuns la marginea pădurii.
Medicii au preluat copilul.
Unul dintre ei a privit câteva clipe trupul Verei, apoi a spus încet:
— Dacă și-ar fi păstrat haina pentru ea… copilul n-ar mai fi fost în viață.
Băiețelul a fost dus de urgență la spital.
Primele zile au fost critice.
Toți se temeau că nu va rezista.
Dar, împotriva tuturor șanselor, a început să respire tot mai bine.
În aceeași zi, Andrei se întorcea acasă.
Coborâse din autobuz cu un buchet de flori și o păturică pentru copil.
Nu știa că viața lui se schimbase pentru totdeauna.
Când a ajuns în sat, a văzut oamenii adunați în fața casei.
Nimeni nu îndrăznea să vorbească.
În cele din urmă, bătrânul preot s-a apropiat și i-a pus o mână pe umăr.
Andrei a înțeles înainte să audă vreun cuvânt.
A fugit spre marginea pădurii.
A îngenuncheat lângă locul unde fusese găsită Vera și a plâns fără oprire.
La înmormântare a ținut în brațe același băiețel pentru care soția lui își dăduse viața.
În fața tuturor a făcut o singură promisiune.
— Fiul nostru va afla în fiecare zi cine a fost mama lui.
Anii au trecut.
Băiatul, pe care l-a numit Matei, a crescut sănătos.
În fiecare toamnă, tatăl lui îl ducea la marginea acelei păduri.
Nu ca să-i arate locul unde și-a pierdut mama.
Ci locul unde ea i-a dăruit viață pentru a doua oară.
La împlinirea vârstei de optsprezece ani, Andrei i-a întins un plic îngălbenit de vreme.
Înăuntru era o fotografie cu Vera și o scrisoare.
Matei a citit-o în liniște.
Ultimele rânduri spuneau:
“Mama ta nu a avut în acea noapte nici doctori, nici lumină, nici ajutor. A avut doar o singură alegere: să se salveze pe ea sau să te salveze pe tine. Și nici măcar o clipă nu a ezitat.”
Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, Matei a mers singur până la monumentul ridicat în memoria mamei sale.
A așezat un buchet de flori și a rămas câteva minute în tăcere.
Apoi a șoptit:
— Nu am avut șansa să-ți spun niciodată „mamă”… dar voi trăi în așa fel încât sacrificiul tău să nu fi fost niciodată în zadar.
În acea clipă, Andrei a înțeles că promisiunea făcută în ziua înmormântării fusese împlinită.
Fiul lor nu își putea aminti chipul mamei.
Dar avea să-i poarte iubirea în suflet pentru tot restul vieții.