PARTEA 2 (continuarea poveștii) – Corina a rămas nemișcată câteva clipe.
Parcă nu mai știa dacă să vorbească sau să tacă.
Andrei și-a lăsat privirea în farfurie.
Am simțit cum inima începe să-mi bată tot mai tare.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat din nou. Unde este Marius?
Fiica mea a inspirat adânc.
— Mamă… tata lui Andrei nu mai locuiește aici de opt ani.
Am rămas fără aer.
— Cum adică?
— Am divorțat.
Lingura mi-a căzut din mână.
— Divorțat?… Și eu aflu abia acum?
Corina avea lacrimi în ochi.
— N-am vrut să te rănesc.
— Opt ani?
A dat încet din cap.
— Opt ani.
Nu-mi venea să cred.
În tot timpul acesta vorbisem aproape în fiecare săptămână.
De fiecare dată când întrebam de Marius, primeam același răspuns.
„Este la serviciu.”
„A ieșit până în oraș.”
„Vorbiți altă dată.”
Iar eu crezusem.
De fiecare dată.
— De ce? am întrebat cu voce stinsă. De ce mi-ai ascuns adevărul?
Corina și-a șters lacrimile.
— Pentru că atunci tata murise de puțin timp.
Erai singură.
Te vedeam cum abia te ridicai din pat.
Mi-a fost teamă că vestea asta te va dărâma.
Am rămas tăcută.
Avea dreptate.
După moartea soțului meu trăisem luni întregi ca într-o ceață.
— Și după aceea?
— După aceea a trecut timpul.
Cu fiecare lună devenea tot mai greu să-ți spun.
Mi-era rușine.
Andrei a vorbit pentru prima dată.
— Bunico… mama a vrut de zeci de ori să-ți spună.
De fiecare dată renunța.
Spunea că nu mai are rost să te facă să suferi.
L-am privit lung.
Era deja un bărbat.
Iar eu rămăsesem blocată în imaginea copilului de altădată.
— Cum ați reușit să ascundeți asta atâția ani?
Corina a zâmbit amar.
— Foarte greu.
La sărbători spuneam că Marius este în delegație.
La zilele de naștere spuneam că lucrează.
Când veneai tu la noi, el pleca cu câteva zile înainte.
Am închis ochii.
Toate lucrurile pe care le observasem în ultimii ani începeau, în sfârșit, să aibă sens.
— Și el?
Mai ține legătura cu Andrei?
— Da.
Este un tată bun.
Ne ajută când avem nevoie.
Doar că drumurile noastre s-au despărțit.
Nu a existat scandal.
Nu a existat trădare.
Doar am înțeles, într-o zi, că nu mai eram fericiți împreună.
M-am ridicat încet și m-am dus la fereastră.
Afară ningea liniștit.
Opt ani.
Opt ani în care fiica mea își purtase singură durerea.
Iar eu nu observasem nimic.
Am simțit o mână pe umăr.
Era Corina.
— Te rog să mă ierți.
M-am întors spre ea.
— Nu pentru divorț trebuie să mă ierți.
Ci pentru că ai crezut că trebuie să suferi singură ca să mă protejezi.
A izbucnit în plâns.
Am strâns-o în brațe, așa cum o făceam când era copil.
Andrei s-a apropiat și el.
Pentru câteva clipe am rămas îmbrățișați toți trei, fără să mai spunem nimic.
În zilele următoare am început, pentru prima dată după mulți ani, să vorbim deschis.
Despre divorț.
Despre greutățile prin care trecuseră.
Despre nopțile în care Corina plânsese singură după ce Andrei adormea.
Despre încercările ei de a-i ofere fiului ei o copilărie cât mai liniștită.
Și despre cât de mult îi lipsise și ei o mamă alături.
Am rămas la ei aproape două luni.
În fiecare dimineață beam cafeaua împreună.
Seara găteam, povesteam și râdeam.
Recuperam, puțin câte puțin, anii în care fiecare încercase să o protejeze pe cealaltă.
Înainte să plec, Corina m-a îmbrățișat strâns.
— Data viitoare nu mai ascundem nimic una de alta.
Am zâmbit.
— Promit.
Uneori, oamenii nu se îndepărtează pentru că nu se iubesc.
Se îndepărtează fiindcă încearcă prea mult să se protejeze unii pe alții.
Iar noi pierduserăm opt ani din același motiv.
Din iubire.
Și din tăceri care n-ar fi trebuit să existe niciodată.