Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am inspirat adânc.
M-am uitat când la Maxim, când la mama lui.
Apoi am spus calm, fără să ridic vocea:
— Casa asta am cumpărat-o eu. Singură. Și aici vom locui doar noi doi. Fără mama ta, fără sora ta și fără nepoata ta.
Lidia izbucni în râs.
Un râs scurt, disprețuitor.
— Auzi la ea…
Se uită spre fiul ei.
— Maxim, spune-i să termine cu prostiile și du bagajele înapoi în casă.
Maxim rămase nemișcat.
— Max? insistă mama lui.
El își umezi buzele.
— Mamă…
— Ce este?
— Poate… ar trebui să discutăm puțin.
Lidia îl privi neîncrezătoare.
— Ce să discutăm? Doar suntem familie.
Vica făcu un pas înainte.
— Exact. Familie. Nu proprietari.
Soacra își încrucișă brațele.
— După câte am făcut pentru voi, asta este răsplata?
— Ce ați făcut pentru casa aceasta?
Lidia clipi.
— Cum adică?
— V-am întrebat ce ați făcut pentru casa aceasta.
Ați plătit terenul?
Nu.
Ați plătit materialele?
Nu.
Ați achitat ratele?
Nu.
Ați stat nopți întregi lucrând pentru ea?
Nu.
Atunci de ce hotărâți cine doarme în dormitorul meu?
Curtea amuți.
Irina interveni imediat.
— Serios? Ne scoți afară cu copil cu tot?
— Nu vă scot afară.
Doar nu vă las să vă mutați în casa mea fără să vă invit.
— Maxim!
Lidia aproape strigă.
— Spune-i ceva!
Toți ochii se întoarseră spre el.
Pentru câteva secunde nu spuse nimic.
Apoi își ridică încet privirea.
— Mamă…
Cred că Vica are dreptate.
Lidia înlemni.
— Cum?
— N-am discutat niciodată să locuim împreună.
Ați hotărât singure.
— Eu sunt mama ta!
— Știu.
— Atunci?
Maxim oftă.
— Dar asta este casa Vicăi.
Și… casa noastră.
Nu casa tuturor.
Lidia făcu un pas în spate, ca și cum ar fi fost lovită.
— Deci ea te-a întors împotriva mea.
— Nu.
Eu am greșit.
Ar fi trebuit să vă opresc înainte să urcați bagajele.
Irina izbucni nervoasă:
— Hai, mamă!
Nu mai are rost!
Luați-vă casa!
Nici n-aș sta aici!
Începu să îndese hainele în valize, trântind sertarele și bombănind printre dinți.
Fetița ei o privea speriată.
Vica se apropie de copil.
Îngenunche lângă ea.
— Tu n-ai nicio vină.
Îi zâmbi blând.
— Sper să mai vii pe la noi… dar ca invitată.
Copila îi zâmbi timid.
Irina o luă imediat de mână și ieși afară.
Lidia fu ultima care coborî scările.
Se opri în prag.
Privi încă o dată prin casă.
Apoi spuse rece:
— O să regreți.
Vica răspunse la fel de calm:
— Poate.
Dar n-o să regret niciodată că mi-am apărat casa.
Lidia ieși.
Vica închise ușa.
De data aceasta încet.
Nu o trânti.
Doar întoarse cheia în yală.
Se auzi doar clicul încuietorii.
Un sunet simplu.
Dar pentru ea însemna începutul unei alte vieți.
În casă era o liniște pe care nu o mai auzise niciodată.
Maxim rămăsese în hol.
Nu știa dacă să plece sau să rămână.
După câteva minute spuse încet:
— Îmi pare rău.
Vica nu răspunse imediat.
Își trecu palma peste blatul din bucătărie.
Apoi se întoarse spre el.
— Știi care a fost cel mai greu lucru?
— Ce?
— Nu faptul că mama ta a vrut să se mute aici.
Faptul că tu ai lăsat-o să creadă că poate.
Maxim coborî privirea.
— Ai dreptate.
— De câte ori ai spus în ultimii ani „lasă, să nu se supere”?
Nu mai răspunse.
— De fiecare dată când ai tăcut, eu am rămas singură.
În ochii lui apăru pentru prima dată rușinea.
Nu aceea care vine după o ceartă.
Ci aceea care apare când înțelegi că omul de lângă tine a suferit ani întregi în tăcere.
— Mai putem repara ceva?
Vica îl privi câteva clipe.
— Nu știu.
Dar dacă rămâi aici, să rămâi pentru că alegi familia pe care ai construit-o cu mine.
Nu pentru că n-ai unde merge.
Maxim încuviință.
— Aleg să rămân.
Nu mai spuse nimic altceva.
Se duse în curte.
Luă prima cutie cu lucrurile lor.
Apoi a doua.
Apoi încă una.
Le aduse în casă fără să i se ceară.
Vica îl privi în tăcere.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu vedea un bărbat care încerca să împace pe toată lumea.
Vedea un soț care începuse, în sfârșit, să-și asume propriile alegeri.
Spre seară, după ce terminară de despachetat, ieșiră împreună pe terasă.
Casa era liniștită.
Doar ei doi.
Vica își sprijini capul de umărul lui.
— Știi ceva?
— Ce?
Se uită în jur, apoi zâmbi.
— Acum chiar mă simt acasă.