Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Nu sunt niște roșii!”
Pentru prima dată, Cristina ridicase vocea.
Radu s-a uitat spre mine.
“Vedeți? Exact de asta n-am vrut să…”
“Nu te uita la mama!”
Cristina aproape strigase.
“Eu vorbesc cu tine.”
Radu a tăcut.
Cristina a continuat:
“Și cele patru borcane de dulceață de vișine?”
Radu s-a așezat.
“Două le-am dus la birou.”
“Și celelalte?”
“Nu mai știu.”
“Le-ai aruncat?”
N-a răspuns.
“Radu, le-ai aruncat?”
“Unul avea capacul umflat.”
M-am încruntat.
“Nu avea niciun capac umflat.”
“Mamă Mioara, poate nu l-ați observat.”
“Eu verific fiecare borcan înainte să-l dau cuiva.”
Radu a oftat.
“Bine. Atunci nu mai știu.”
Cristina s-a așezat în fața lui.
“De cât timp faci asta?”
“Nu «fac» nimic.”
“De cât timp hotărăști tu ce primesc și ce nu primesc de la mama mea?”
Radu și-a trecut mâna peste față.
“De când apartamentul ăsta a început să arate ca o cămară.”
M-am uitat în jur.
Bucătăria era mare.
Balconul era închis.
Nu vedeam nicăieri munți de borcane.
Cristina a arătat spre debara.
“Avem trei borcane de murături acolo.”
“Nu este vorba despre spațiu.”
“Atunci despre ce este?”
Radu s-a ridicat.
“Despre faptul că m-am săturat să trăim de parcă n-am avea bani să ne cumpărăm mâncare!”
S-a făcut liniște.
Cristina l-a privit lung.
“Ție îți este rușine.”
“Nu începe și tu.”
“Ție chiar îți este rușine.”
“Nu mi-e rușine de nimeni.”
“Atunci de ce te deranjează că mama ne aduce roșii?”
“Pentru că putem cumpăra roșii.”
“Și?”
“Și nu trebuie să cărăm sacoșe de la țară de fiecare dată.”
“De ce?”
“Pentru că nu mai suntem acolo!”
Cristina s-a ridicat.
“«Acolo» unde?”
Radu și-a dat seama ce spusese.
“Știi foarte bine ce vreau să spun.”
“Nu. Explică-mi.”
A tăcut câteva secunde.
“Am plecat amândoi de la țară. Am muncit. Avem serviciile noastre. Avem un apartament frumos. Putem să ne cumpărăm ce vrem.”
Cristina a făcut un pas spre el.
“Și dacă mama îmi aduce zacuscă, dispare apartamentul?”
“Nu.”
“Îți scade salariul?”
“Nu.”
“Te trimite cineva înapoi în sat?”
“Nu despre asta vorbesc.”
“Ba exact despre asta vorbești.”
Eu nu mai spuneam nimic.
Era casa lor.
Căsnicia lor.
Începusem să-mi doresc doar să-mi iau geanta și să plec.
Dar atunci Cristina a spus ceva care m-a durut mai tare decât toate cele 18 borcane lăsate lângă tomberon.
“Știi ce am crezut eu în ultimele luni?”
Radu n-a răspuns.
“Am crezut că mama s-a supărat pe mine.”
M-am întors spre ea.
“De ce să mă supăr, mamă?”
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
“Pentru că nu mai venea nimic.”
“Cristina…”
“Toată viața, când plecam de la tine, îmi puneai ceva în sacoșă. Niște ouă. Un borcan. Mere. Orice aveai.”
Și-a șters repede obrazul.
“Și dintr-odată s-a oprit.”
Mi s-a strâns gâtul.
“Mamă, eu nu m-am oprit.”
“Acum știu.”
S-a întors spre Radu.
“Spune-i.”
El s-a încruntat.
“Ce?”
“Ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce mama nu-mi mai trimite nimic.”
Radu a tăcut.
“Spune-i.”
“Nu mai știu exact.”
“Eu știu.”
Cristina s-a uitat la mine.
“Mi-a spus că tu ai zis că nu mai are rost să muncești pentru noi.”
Am rămas nemișcată.
“Eu?”
“Și că eu m-am obișnuit cu viața bună de la București și nu mai apreciez lucrurile de acasă.”
Am simțit că mă lovește cineva în piept.
“Eu am spus asta?”
“Nu, mamă.”
Cristina a venit lângă mine.
“Acum știu că nu.”
M-am uitat la ginerele meu.
Nu mai eram nici măcar furioasă.
Pur și simplu nu înțelegeam.
“De ce, Radu?”
Și-a frecat fruntea.
“Pentru că voiam să se termine.”
“Ce să se termine?”
“Pachetele. Sacoșele. Toată povestea asta.”
“Și nu puteai să-mi spui pur și simplu că nu le mai vrei?”
“Dacă îi spuneam Cristinei, ne certam.”
Fata mea a râs amar.
“Așa că ai preferat să mă faci să cred că mama mea s-a supărat pe mine.”
Radu n-a răspuns.
“Și pe mama ai făcut-o să creadă că eu primesc tot ce trimite.”
Tot nimic.
Cristina a clătinat din cap.
“Ai mințit două femei ca să nu ai tu o discuție incomodă.”
Radu s-a ridicat din nou.
“Vreți să știți adevărul?”
“Da”, a spus Cristina.
“La birou au început să facă glume.”
Ne-am uitat amândouă la el.
“Ce glume?”
“Într-o zi am dus din greșeală la serviciu o sacoșă pe care mi-o dăduse mama Mioara.”
“Și?”
“Erau niște ouă, ceapă, un borcan…”
“Și?”
“Un coleg a zis: «A venit aprovizionarea de la țară?»”
Cristina îl privea fără să clipească.
“Și pentru o glumă ai făcut toate astea?”
“N-a fost o singură glumă.”
“Și ce dacă?”
Radu și-a ridicat vocea.
“Pentru tine este ușor!”
“De ce?”
“Pentru că tu n-ai petrecut ani întregi încercând să demonstrezi că ești altceva!”
S-a oprit.
Prea târziu.
Cristina a răspuns încet:
“Altceva decât ce?”
Radu n-a mai spus nimic.
Eu știam.
Și el știa că știu.
Altceva decât băiatul din satul de lângă Focșani.
M-am apropiat de el.
“Radu, eu nu sunt supărată că nu vrei zacusca mea.”
S-a uitat la mine.
“Nici pentru roșii. Nici pentru ouă.”
“Mamă Mioara…”
“Lasă-mă să termin.”
A tăcut.
“Dacă îmi spuneai: «Mamă Mioara, nu ne mai trimite atât, că nu avem nevoie», înțelegeam.”
Poate m-aș fi supărat puțin.
Dar asta n-am mai spus-o.
“Problema este că ai aruncat munca mea și ai mințit-o pe fata mea.”
Radu și-a coborât privirea.
“Și mai este ceva.”
“Ce?”
“Să nu-ți fie rușine de mama ta.”
A ridicat imediat capul.
“Nu mi-e.”
“Atunci să nu-ți fie rușine nici de locul în care te-ai născut.”
N-a mai răspuns.
Cristina nu și-a făcut bagajele.
Nu l-a dat afară.
Nu și-a scos verigheta.
Viața nu se rezolvă întotdeauna într-o singură seară.
Dar i-a spus foarte clar:
“De astăzi înainte, nu mai hotărăști tu ce relație am eu cu mama.”
Radu a dat din cap.
“Bine.”
“Și nu mai arunci, nu mai dai și nu mai duci nicăieri nimic din ce trimite mama fără să mă întrebi.”
“Bine.”
“Și o să-i spui adevărul despre fiecare pachet pe care l-a trimis și care n-a ajuns la mine.”
Radu s-a uitat spre mine.
“Îmi pare rău, mamă Mioara.”
Nu i-am spus că îl iert.
Nu încă.
Am răspuns doar:
“Data viitoare vorbește. E mai ieftin decât să arunci 18 borcane de zacuscă.”
Cristina a izbucnit în râs.
După câteva secunde a râs și Radu.
Eu nu.
Încă eram supărată.
Apoi Cristina s-a dus la ladă.
A luat un borcan.
L-a deschis.
“Ce faci?”
“Mi-e foame.”
A scos pâinea.
A pus zacuscă pe o felie și a mușcat.
A închis ochii.
“Doamne, mamă…”
“Ce?”
A mai mușcat o dată.
“Exact ca acasă.”
Și atunci mi-au dat lacrimile.
Radu stătea lângă masă.
Cristina a mai făcut o felie.
I-a întins-o.
“Vrei?”
A ezitat.
Apoi a luat-o.
A mușcat.
“E bună.”
M-am uitat urât la el.
“Știu.”
Cristina a început iar să râdă.
Înainte să plec, a împărțit borcanele.
Două i le-a dat Alinei.
Unul l-a pus deoparte pentru o colegă.
Pe celelalte le-a așezat frumos în debara.
Apoi a deschis ușa și i-a arătat lui Radu rafturile.
“Vezi? Încap.”
El n-a comentat.
Când am ajuns la ușă, Cristina m-a îmbrățișat.
“Mamă?”
“Da?”
“La anul faci tot 18?”
M-am uitat peste umărul ei la Radu.
“Nu.”
Cristina s-a mirat.
“Nu?”
“Fac 20.”
Radu și-a pus mâna pe frunte.
“Mamă Mioara…”
“Două sunt pentru colegii tăi.”
De data aceasta am râs toți trei.
Dar povestea n-a rămas acolo.
Câteva săptămâni mai târziu, am primit o fotografie de la Radu.
Pe biroul lui erau trei felii de pâine și un borcan desfăcut de zacuscă.
Sub fotografie scrisese:
“Mamă Mioara, colegii întreabă dacă mai aveți.”
M-am uitat mult la mesaj.
Apoi i-am răspuns:
“La anul. Și să aduci borcanele goale.”
Pentru că, până la urmă, nu cele 18 borcane mă duruseră cel mai tare.
Zacusca se mai face.
Roșiile cresc din nou.
Ardeii se coc iar.
Mă duruse gândul că fata mea crezuse luni întregi că eu nu mai voiam să-i trimit nimic.
Pentru mine, sacoșele acelea nu însemnau că ea nu avea bani să-și cumpere mâncare.
Nu însemnau sărăcie.
Nu însemnau că nu se descurca singură.
Însemnau doar că, deși copilul meu avea casa lui la București și propria lui viață, eu încă puteam să-i pun ceva bun deoparte.
Și să-i spun, fără să folosesc cuvintele:
“Mamă, m-am gândit la tine.”