Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în pragul sufrageriei, cu oala cu sarmale în brațe, cu socrul meu ridicat în picioare și cu toată masa uitându-se la noi.
Socrul meu, nea Vasile, de 68 de ani, nu vorbise niciodată împotriva soției lui în 40 de ani de căsnicie. Niciodată. Toată lumea știa asta. El tăcea. Ea vorbea.
Dar acum s-a ridicat și a zis:
— Marioaro, pune jos polonicul. Și stai jos. Acum vorbesc eu.
Soacra mea a rămas cu polonicul în mână. S-a uitat la el ca și cum nu-l recunoștea.
— Vasile, ce faci? a întrebat ea. Strici Crăciunul?
— Nu, Marioaro. Tu strici Crăciunul de 15 ani, i-a zis el. Și eu am tăcut 15 ani. Azi nu mai tac.
S-a uitat la mine. S-a uitat la oala din brațele mele.
— Cristina, a zis el, știi de ce soacra ta ți-a pus oase în farfurie? Nu pentru că nu gătești. Pentru că gătești prea bine. Și toată lumea laudă sarmalele tale, nu pe ale ei.
În cameră s-a făcut liniște. Se auzea doar bradul cum pâlpâie.
— Acum doi ani, a continuat socrul meu, Marioara s-a îmbolnăvit. A avut ceva la stomac. Doctorul i-a zis să nu mai gătească cu grăsime, cu prăjeli. De atunci, sarmalele ei nu mai ies. Sunt acre. Sunt tari. Și îi e rușine să recunoască. Așa că, în loc să spună: „Cristina, ajută-mă, că nu mai pot”, ea te face pe tine de râs. Ca să pară că tu ești cea care nu știe.
Soacra mea a început să plângă. Nu plânsese niciodată în fața familiei. Își ștergea ochii cu colțul șorțului.
— Vasile, de ce spui asta în fața tuturor? a întrebat ea. M-ai făcut de râs.
— Nu, Marioaro, i-a zis el. Tu te-ai făcut de râs singură, când i-ai pus oase în farfurie nurorii tale, care a muncit două zile ca să aducă mâncare la masa asta.
M-am așezat încet pe scaun. Am pus oala pe masă. Am luat farfuria cu oase și am dat-o la o parte. Mi-am pus singură sarmale în farfurie, din oala mea. Din sarmalele mele.
— Mamă, i-am zis eu, eu nu am venit aici să vă iau locul. Am venit să vă ajut. Dacă nu mai puteți găti, gătesc eu. Dar nu-mi mai puneți oase în farfurie. Că eu nu sunt câinele casei. Sunt nora dumneavoastră. Și de 15 ani, eu vă fac Crăciunul.
Soacra mea s-a uitat la farfuria ei. Era plină cu sarmale. Dar nu erau sarmalele ei. Erau sarmalele mele. Pentru că, pe ascuns, ea mâncase deja din oala mea înainte de masă. Și îi plăcuseră. Și tocmai de-aia era furioasă. Pentru că îi plăcuseră mai mult decât ale ei.
— Iartă-mă, Cristina, mi-a zis ea încet. Am fost o scorpie. Mi-a fost rușine să spun că nu mai pot. Și am dat în tine.
Cumnata mea s-a ridicat și a venit lângă mine. M-a luat de mână.
— Cristina, și eu am știut, mi-a zis ea. Mama mi-a zis mie acum o lună că nu mai poate găti. Și eu i-am zis să-ți spună ție. Dar n-a vrut.
În seara aia, am mâncat împreună. Eu am mâncat sarmalele mele. Soacra mea a mâncat tot sarmalele mele. Și la desert, când am adus cozonacul, soacra mea a zis în fața tuturor:
— Cozonacul ăsta l-a făcut Cristina. E cel mai bun cozonac pe care l-am mâncat vreodată. Și de acum, de Crăciun, gătim împreună. Eu tai ceapa, ea face sarmalele. Că singură nu mai pot, dar împreună putem.
De atunci, de Crăciun, gătim împreună. Eu fac sarmalele. Ea taie ceapa și gustă. Și de fiecare dată când gustă, îmi spune: „Bune, Cristina. Bune ca ale mamei tale”.
Pentru că am înțeles atunci ceva. Uneori, o femeie nu te umilește pentru că te urăște. Te umilește pentru că îi e rușine că nu mai poate. Și dacă îi arăți că nu vrei să-i iei locul, ci să o ajuți, oasele din farfurie se transformă în sarmale. Și scorpiea se transformă înapoi în mamă.