Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Toți s-au întors spre mine. Am rămas pe loc, cu mâinile împreunate, fără să știu dacă să râd sau să mă prefac că nu auzisem.
— Hai, Ileana! Nu te lăsa rugată! a strigat un unchi de-al miresei. Că doar nu s-a terminat muzica în satul nostru!
Câteva femei au început să bată din palme. Una dintre ele s-a apropiat și m-a luat de mână.
— Hai, dragă, că te știm de-o viață! Cântă-ne ceva frumos!
M-am uitat spre Sorina. Stătea lângă poartă, cu buchetul în mână. Își privea mama lui Răzvan, apoi pe mine. Știam că își amintea ce-mi ceruse cu câteva ore înainte.
Nu voiam să o pun într-o situație neplăcută. Puteam să refuz și să mă așez din nou lângă rude. Dar oamenii mă chemau, iar în privirea lor nu era nicio urmă de ironie.
— Dacă mireasa este de acord, am spus.
Sorina a rămas câteva secunde nemișcată. Apoi a făcut un pas spre mine.
— Cântă, mătușă. Te rog.
Am simțit cum mi se umezește privirea.
Am ieșit în mijlocul curții și am început cu un cântec vechi, pe care îl învățasem de la mama noastră. Nu era o piesă de spectacol și nici nu aveam nevoie de microfon. Era unul dintre cântecele pe care femeile din familia noastră le cântau la nunți, când mireasa pleca din casa părintească.
Primele versuri le-am cântat încet. Apoi am ridicat puțin vocea, iar femeile mai în vârstă au început să mă însoțească. Câteva au bătut ritmul din palme, iar bărbații s-au apropiat de poartă.
Am văzut-o pe Sorina cum își șterge obrazul. Nu plângea de tristețe, ci parcă încerca să-și amintească ceva.
Când am terminat prima strofă, ea s-a apropiat de mine.
— Mai știi și cântecul acela pe care mi-l cântai când eram mică?
Am privit-o și am dat din cap.
— Îl știu, mamă.
Am început melodia pe care o fredonam în fiecare seară când o legănam. Era cântecul pe care îl cânta și mama ei, sora mea, înainte să moară. Îl învățasem de la ea și îl păstrasem în familie, fără să-mi dau seama cât de mult avea să însemne într-o zi.
Sorina și-a acoperit gura cu mâna. Apoi a început să cânte și ea, încet, alături de mine.
În curte nu se mai auzea nicio conversație. Chiar și oamenii care nu cunoșteau cântecul stăteau liniștiți și ascultau.
La final, mireasa m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău, mătușă, mi-a șoptit. Nu trebuia să-ți spun să nu cânți.
Am mângâiat-o pe obraz.
— Astăzi este ziua ta, Sorina. Nu vreau să te simți vinovată pentru nimic. Eu am venit aici să mă bucur pentru tine.
Stela, mama lui Răzvan, stătea câțiva pași mai departe. Nu aplauda și nici nu zâmbea. Se uita la fiica ei, care încă mă ținea de braț.
— A fost frumos, a spus după câteva clipe.
Am încuviințat și m-am retras lângă rude.
Între timp, organizatorii verificau instalația electrică. Un cablu de alimentare se defectase, iar tehnicianul venise să vadă ce se întâmplase. Ne-a spus că avea nevoie de puțin timp pentru remediere.
Invitații nu s-au grăbit să plece. Cineva a adus câteva scaune în curte, iar femeile au început să cânte împreună cu mine alte melodii pe care le știau din tinerețe. Pentru prima dată în acea zi, nu mai simțeam că sunt doar o rudă venită la nuntă. Eram acolo, printre oameni care mă cunoșteau și care îmi respectau vocea.
Când curentul a revenit, formația și-a reluat programul. Solistul a verificat microfonul și a anunțat că putem continua petrecerea.
Dar înainte să înceapă următoarea piesă, Răzvan a venit la mine.
— Doamnă Ileana, ne faceți o bucurie? Ați putea să mai cântați o dată cântecul de la început? Mi-a plăcut foarte mult.
M-am uitat spre Sorina. De data aceasta nu mai părea deloc stânjenită.
— Te rog, mătușă. Vreau să-l aud din nou.
Solistul a zâmbit și mi-a oferit microfonul. M-a întrebat dacă vreau acompaniament, dar i-am spus că prefer să încep singură. După primele versuri, formația a intrat discret, iar invitații s-au prins în horă.
Stela a venit lângă mine și mi-a atins brațul.
— Vreau să vă cer iertare. Am crezut că o formație cunoscută înseamnă automat o nuntă mai frumoasă. Nu mi-am dat seama că tocmai cântecul acesta era atât de important pentru Sorina.
— Nu-i nimic, doamnă Stela. Important este că fata dumneavoastră este fericită.
După câteva ore, când invitații erau deja la mese, Sorina a venit să se așeze lângă mine.
— Știi ce-mi amintesc? m-a întrebat.
— Ce, mamă?
— Când eram mică și nu puteam să adorm, îmi cântai melodia aceea. Uneori te rugam să o repeți de trei sau patru ori. Credeam că ai inventat-o tu.
Am zâmbit.
— O cânta mama ta. Eu doar am învățat-o de la ea și am păstrat-o.
Sorina mi-a luat mâna.
— Astăzi, când te-am auzit cântând, mi-am amintit de ea. Și mi-am dat seama că, dacă nu erai tu, poate că nu mai aveam nici cântecul acesta, nici atâtea amintiri din copilărie.
Nu am știut ce să-i răspund. Am îmbrățișat-o și am rămas așa câteva clipe.
Înainte să se întoarcă la masa ei, mi-a spus că vrea să păstreze în albumul de nuntă o fotografie cu noi două, făcută în curtea casei. Fotograful surprinsese momentul în care cântam, iar ea mă ținea de mână.
— Vreau să o pun lângă fotografia cu mama. Să fie amândouă acolo.
Am simțit că mi se umplu din nou ochii de lacrimi.
La sfârșitul petrecerii, când invitații au început să plece, Stela a venit să mă conducă până la poartă.
— Să știți că mi-ar plăcea să ne mai cântați când ne adunăm în familie, mi-a spus. Dacă nu vă deranjează.
— Cu drag, i-am răspuns.
Am plecat acasă cu pantofii în mână și cu rochia puțin șifonată după atâtea ore de dans. Nu primisem niciun onorariu pentru cântecele mele și nici nu mă așteptasem la asta.
În schimb, primisem ceva ce nu aș fi putut cumpăra cu bani: o fotografie în care nepoata mea mă ținea de mână și zâmbea, iar lângă ea se vedea o parte din curtea în care o crescusem.
Am pus fotografia pe noptieră, lângă cea veche cu sora mea.
În seara aceea am înțeles că nu toate lucrurile vechi trebuie ascunse pentru ca cele noi să strălucească. Uneori, tocmai ele dau sens unei zile pe care ne-o dorim perfectă.