Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama și-a așezat geanta pe genunchi și a început să răsucească între degete un colț al batistei pe care o ținea în mână.
— De ceva vreme nu mai aud bine, domnule doctor. Dar nu am vrut să-i spun băiatului meu. Are destule griji și nu vreau să creadă că nu mă mai pot descurca singură.
Am privit-o surprinsă.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus nici mie?
— Tu ești departe, fată. Ce puteai să faci de acolo? Și așa muncești mult.
Medicul a rugat-o să-i explice când observase prima dată problema. Mama i-a spus că, la început, nu mai auzea bine televizorul și că uneori nu înțelegea ce îi spuneau vecinele. Crezuse că este din cauza oboselii. Apoi începuse să aibă dificultăți și în conversațiile obișnuite.
— Dar de ce nu ai mers la medic? am întrebat-o.
— Am fost o dată la cabinetul medicului de familie. Mi-a spus să fac un control, dar am tot amânat. Cătălin se supăra când îl rugam să repete și nu voiam să-l bat la cap toată ziua.
Am simțit că mi se strânge inima. Fratele meu, care locuia cu ea, nici măcar nu știa cât de greu îi devenise să poarte o conversație.
Medicul a început consultația și i-a recomandat câteva teste pentru evaluarea auzului. După investigații, ne-a explicat că mama avea o pierdere auditivă bilaterală, mai accentuată la anumite frecvențe. Nu era o problemă care să poată fi rezolvată printr-un simplu tratament medicamentos, dar existau soluții pentru îmbunătățirea auzului.
— Ar fi indicată o protezare auditivă potrivită rezultatului audiogramei. Vom face și verificările necesare înainte de a stabili exact ce dispozitiv vi se potrivește.
Mama s-a uitat la mine.
— Și cât costă?
Medicul i-a explicat că prețurile diferă în funcție de aparatul ales și că existau și posibilități de compensare, în anumite condiții.
— Nu vă grăbiți să cumpărați nimic astăzi. Important este să urmați pașii recomandați și să găsim soluția potrivită.
Pe drumul spre casă, mama a fost mai tăcută decât de obicei. La un moment dat, m-a întrebat dacă nu cumva Cătălin avea dreptate și eu făcusem prea multă agitație pentru o problemă de vârstă.
— Mamă, faptul că ai îmbătrânit nu înseamnă că trebuie să te obișnuiești cu orice neplăcere. Dacă există o soluție, trebuie să încercăm.
În aceeași seară, l-am sunat pe fratele meu și i-am spus ce aflasem. A rămas tăcut câteva secunde.
— Deci chiar nu aude bine?
— Da, Cătăline. Și problema nu a apărut ieri. Mama mi-a spus că te ruga să repeți și că uneori renunța să mai întrebe pentru că se temea să nu te enerveze.
— Eu credeam că nu este atentă. De câte ori îi spuneam ceva, mă întreba iar și iar. Recunosc că mă mai enervam, dar nu știam că este atât de rău.
— Tocmai de aceea trebuia să mergem la specialist.
— Bine. Ce trebuie să facem mai departe?
A fost prima dată când l-am auzit punând întrebarea aceasta fără să-mi reproșeze că mă amestec.
În următoarele zile am făcut programările necesare și am mers cu mama să aleagă un dispozitiv auditiv potrivit. Am discutat și despre costuri, despre perioada de acomodare și despre controalele ulterioare. Nu a fost o cheltuială mică, dar am hotărât împreună cu Cătălin cum să o împărțim.
Fratele meu a venit și el la una dintre consultații. A stat lângă mama, a ascultat explicațiile specialistului și a pus întrebări despre întreținerea aparatului.
— Trebuie să învăț și eu cum se folosește, a spus. Eu stau cu ea acasă și vreau să o pot ajuta.
Mama l-a privit surprinsă.
— Nu vreau să vă complic viața cu toate astea.
— Mamă, nu ne complici viața. Trebuia să-mi dau seama mai devreme că nu auzi bine.
După ce a început să folosească aparatul, mama a avut nevoie de câteva săptămâni ca să se obișnuiască. La început i se păreau ciudate unele sunete. Auzea mai clar apa de la robinet, foșnetul pungilor și chiar pașii de pe hol. Specialistul ne explicase că adaptarea se face treptat și că sunt necesare reglaje în funcție de cum se simte.
Într-o după-amiază, stăteam toți trei la masă. Cătălin îi povestea ceva despre o reparație pe care o făcuse în curte, iar mama îl asculta fără să mai ceară să repete.
La un moment dat, el s-a oprit.
— Ce este, mamă?
— Nimic. Doar că acum te aud fără să mă mai uit la buzele tale.
Fratele meu a zâmbit și i-a pus încă o felie de pâine în farfurie.
În seara aceea am vorbit din nou despre perioada în care nu auzise bine. Cătălin și-a recunoscut partea de vină.
— Eu credeam că nu ești atentă. Uneori îți spuneam ceva de două ori și mă supăram când mă întrebai a treia oară. Nu mi-am dat seama că te făceam să te simți prost.
— Știu că ai avut grijă de mine, băiete. Nu te-am învinuit niciodată. Dar uneori îmi era rușine să te mai întreb.
Am intervenit și eu.
— Nici eu nu am fost acolo cât mi-aș fi dorit. Știu că tu ai dus greul în fiecare zi și nu o să uit asta.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Nici tu nu ai stat degeaba. Ai muncit acolo ca să-ți crești copiii. Dar când vii acasă, vreau să discutăm lucrurile împreună, nu să simt că trebuie să mă apăr pentru fiecare hotărâre.
Am dat din cap. Avea dreptate. Și eu trebuia să înțeleg că el trăia în fiecare zi cu problemele pe care eu le vedeam doar în timpul vizitelor.
În ultima mea zi de concediu, am stat cu mama în grădină. Mi-a povestit despre vecine, despre florile pe care voia să le planteze și despre o rețetă pe care o păstrase de la bunica.
De data aceasta nu a mai fost nevoie să repet fiecare întrebare. Vorbeam normal, iar ea mă auzea.
Înainte să plec, m-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Să nu te mai gândești că ai venit degeaba. Ai făcut bine că m-ai dus la doctor.
Am plecat în Austria cu inima mai liniștită. Am stabilit cu Cătălin să vorbim regulat despre programările mamei și despre lucrurile de care avea nevoie. El urma să se ocupe de prezența zilnică, iar eu aveam să contribui la cheltuielile pe care le hotăram împreună și să mă ocup de organizarea controalelor atunci când veneam acasă.
În prima duminică după întoarcerea mea, am sunat-o pe mama prin apel video.
— Mă auzi bine, mamă?
— Te aud, fată. Dar să vorbești mai rar, că tot nu înțeleg de ce vă grăbiți voi, tinerii, atât de tare!
Am început amândouă să râdem.
Atunci am înțeles că nu distanța dintre Austria și satul nostru fusese cel mai greu lucru în acei ani. Ci faptul că, uneori, cei care locuiesc aproape de un om ajung să nu mai observe ce se schimbă în viața lui, iar cei care sunt departe văd doar frânturi și încearcă să le lege cum pot.
Fratele meu rămăsese lângă mama în fiecare zi. Eu plecasem ca să-mi construiesc un viitor. Niciunul nu avea dreptul să pretindă că iubise mai mult.
Important era că, de atunci, când mama spunea că nu a înțeles ceva, nimeni nu se mai supăra. Pur și simplu repetam.