Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în pragul sufrageriei, cu dosarul medical în mână, cu soacra mea care tocmai îi dădea parfumul meu nepoatei ei preferate.
Toată masa s-a uitat la mine. Cumnata mea a lăsat furculița jos. Nepoata de 17 ani a lăsat cutia pe masă, de parcă o frigea.
— Ioana, ce faci cu dosarul ăla? m-a întrebat soțul meu, cu vocea tremurată. Am crezut că ai zis că nu mai vorbim despre asta.
— Ba vorbim, i-am zis eu. Vorbim acum, în fața tuturor. Pentru că mama ta tocmai a zis că nu merit un parfum pentru că nu fac copii. Și vreau să știe toată lumea de ce nu am copii.
Soacra mea s-a ridicat de pe scaun.
— Ioana, nu face scandal de Crăciun, mi-a zis ea. Stai jos.
— Nu stau jos, i-am zis eu. De șase ani stau jos. De șase ani tac. Azi nu mai tac.
Am deschis dosarul și am pus pe masă prima pagină. Era fișa de la spital, de acum doi ani. Scria clar: sarcină oprită din evoluție, luna a patra. Și mai jos, scris de mână de doctor: „Pacienta necesită repaus și sprijin emoțional. Se recomandă evitarea stresului”.
— Asta e de ce nu am copii, am zis eu. Pentru că acum doi ani am pierdut un copil. În luna a patra. Un băiețel. Îi spusesem deja Andrei că o să-l cheme Darius. Și în ziua în care l-am pierdut, mama ta mi-a zis la telefon: „Lasă, că faci altul”.
În cameră s-a făcut liniște. Se auzea doar bradul cum pâlpâie.
Nepoata de 17 ani a început să plângă. Cumnata mea și-a pus mâna la gură. Soțul meu s-a ridicat și a venit lângă mine. M-a luat de mână. Pentru prima oară în seara aia, m-a luat de mână.
— Ioana, iartă-mă, mi-a zis el. Iartă-mă că n-am zis nimic când mama ți-a luat parfumul. Mi-a fost rușine. Mi-a fost frică să mă cert cu mama de Crăciun. Dar tu ești soția mea. Și eu trebuia să te apăr.
Soacra mea s-a așezat încet pe scaun. Fața ei, care cu un minut înainte era roșie de furie, acum era albă.
— Ioana, a zis ea încet, eu nu am știut… Eu am crezut că nu vrei copii. Că îți vezi de carieră. Nu mi-a spus nimeni…
— Ba ți-am spus eu, i-am zis eu. Ți-am spus în seara aia, când am plâns în bucătărie. Tu mi-ai zis: „Lasă, că ești tânără”. Și după aia, la fiecare masă, mi-ai zis că nu sunt bună pentru că nu fac copii.
Soacra mea a luat cutia cu parfum de pe masă. A ținut-o în mână câteva secunde, de parcă cântărea 100 de kilograme. Apoi mi-a întins-o mie.
— Ia-l înapoi, mi-a zis ea. E al tău. Soțul tău ți l-a cumpărat cu drag. Și iartă-mă. Iartă-mă că am fost o scorpie.
N-am luat cutia imediat. M-am uitat la nepoata ei. Fata de 17 ani plângea și ea.
— Nu-l vreau înapoi așa, i-am zis eu. Vreau să mi-l dai tu, cu mâna ta, și să-mi spui: „Iartă-mă, Ioana”. Și vreau să nu-mi mai spui niciodată că nu merit ceva pentru că nu am copii.
Soacra mea mi-a întins cutia, cu ambele mâini, ca și cum mi-ar fi dat ceva sfânt.
— Iartă-mă, Ioana, mi-a zis ea. Ești nora mea. Și meriți tot ce e mai bun.
Am luat parfumul. L-am pus pe masă. Și m-am așezat la loc. Am mâncat sarmale. Am mâncat cozonac. Și la desert, nepoata de 17 ani a venit la mine și mi-a zis încet:
— Tanti Ioana, pot să-ți spun ceva? Eu nu am vrut parfumul. Mi-a fost rușine să-l iau. Dar mi-a fost frică de bunica.
— Știu, i-am zis eu. Și eu am fost ca tine. Mi-a fost frică de bunica ta.
În seara aia, când am plecat acasă, soțul meu m-a ținut de mână tot drumul. În mașină, mi-a zis:
— Ioana, de acum, dacă mama îți mai zice ceva, eu îți iau apărarea. Nu mai tac. Promit.
Și a ținut promisiunea. Pentru că, două luni mai târziu, când i-am spus că sunt din nou însărcinată, primul om căruia i-am spus, după soțul meu, a fost soacra mea. Și ea a plâns. Și mi-a zis: „De data asta, te păzesc eu. Nu te mai las singură”.
Parfumul îl am și acum. Îl port doar de Crăciun. Ca să-mi amintesc că, uneori, trebuie să vorbești, chiar dacă îți e frică. Pentru că tăcerea te costă mai mult decât cearta.