Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în prag, cu punga cu cozonac în mână, cu soacra mea ținându-mă de braț și cu telefonul ei sunând în buzunar.
Soacra mea s-a uitat la ecran. Era un număr necunoscut. A respins apelul. Mâna îi tremura.
— Elena, mi-a zis ea încet, lasă punga jos. Nu te duci nicăieri. Copiii ăia nu sunt ce par.
— Cum adică nu sunt ce par? am întrebat eu. Sunt trei copii flămânzi, în zăpadă, de Crăciun. Ce pot să fie?
Ea s-a așezat pe scaunul din bucătărie. Pentru prima oară, nu mai avea vocea tare. Avea vocea unei femei care își amintește ceva ce a vrut să uite.
— Băiatul ăla, a zis ea, e nepotul Vioricăi. Viorica aia de la capul străzii, pe care o bârfesc toate vecinele că e văduvă și că bea. Eu am bârfit-o și eu, recunosc. Am zis că nu-și crește nepoții cum trebuie. Dar acum trei ani, când am fost operată la picior și Mihai era plecat la muncă, cine crezi că mi-a adus mâncare în fiecare zi, timp de două săptămâni?
Am tăcut. Nu știam.
— Viorica, a zis soacra mea. Venea seara, pe ascuns, ca să nu o vadă vecinele. Îmi lăsa oala la ușă și pleca. Nu mi-a cerut niciodată nimic. Nici măcar mulțumesc. Iar eu, după ce m-am făcut bine, am zis în fața blocului că e o bețivă și că nu-și vede de nepoți.
M-am așezat lângă ea. Punga cu cozonac era încă în mâna mea.
— Și acum, a zis soacra mea, nepotul ei a venit la mine la colindat și eu l-am alungat. Pentru că mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine să-l privesc în ochi după ce am vorbit-o pe bunica lui de rău.
În clipa aia, am înțeles. Soacra mea nu alungase copiii pentru că făceau mizerie. Îi alungase pentru că îi era rușine. Și rușinea, când nu știi ce să faci cu ea, se transformă în răutate.
Telefonul ei a sunat din nou. De data asta a răspuns. Era Viorica.
— Marioaro, a zis Viorica la telefon, cu vocea tremurată, iartă-mă că te sun. Nepotul meu a venit acasă plângând. Zice că l-ai dat afară. N-a venit pentru bani. A venit pentru că i-am zis eu să vină. I-am zis: „Du-te la doamna Marioara, că ea e femeie bună, odată m-a ajutat”. Nu știam că…
Soacra mea a început să plângă. A plâns cu hohote, ca un copil. Eu n-o văzusem niciodată plângând. Nici măcar la înmormântarea socrului.
— Viorico, iartă-mă, a zis ea printre lacrimi. Am fost o scorpie. O scorpie bătrână și proastă. Trimite copiii înapoi. Te rog.
A închis telefonul și s-a uitat la mine.
— Elena, mi-a zis ea, ia punga aia și mai pune în ea încă un cozonac întreg. Și sarmale. Și tot ce avem. Și deschide poarta. Deschide-o larg.
Am ieșit în curte, în zăpadă. Copiii erau la colțul străzii, cu capetele în jos, cu traista goală. Le-am strigat:
— Hei! Veniți înapoi! Vă primește bunica Marioara!
Băiatul s-a oprit. Fetițele s-au uitat una la alta. Au venit încet, cu pași mici, de parcă nu credeau.
Soacra mea ieșise și ea în curte, fără haină, doar cu șorțul. A îngenuncheat în zăpadă, în fața lor, și le-a zis:
— Iertați-mă, copii. Bunica a fost rea. Veniți în casă, că v-am pregătit masa.
Copiii au intrat. Le-am dat să mănânce. Băiatul a colindat din nou, de data asta până la capăt. „Florile dalbe, flori de măr”. Soacra mea plângea și îl asculta. Fetițele mâncau cozonac cu mâinile pline de zahăr.
După ce au plecat, soacra mea a luat telefonul și a sunat-o pe Viorica.
— Viorico, de Crăciun, masa o facem la mine. Tu cu nepoții. Eu fac sarmalele, Elena face cozonacul. Și să nu-mi mai spui „doamna Marioara”. Spune-mi Marioara, că suntem vecine.
De atunci, în fiecare Ajun, poarta noastră e deschisă. Luminile de Crăciun sunt aprinse. Și soacra mea e prima care iese la poartă când aude clopoțelul.
Pentru că a înțeles atunci ceva. Când alungi un copil de Crăciun, nu alungi mizeria din curte. Alungi binecuvântarea din casă. Și uneori, copilul pe care îl alungi e nepotul femeii care ți-a adus mâncare când erai bolnavă și nimeni nu venea.