Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vă rog să veniți, doamnă Aneta! Nu mai avem pe cine să chemăm. Nunta începe în două ore, iar Dalia este foarte supărată.
Am rămas câteva clipe cu telefonul la ureche.
— Doamnă Stela, ieri mi-ați spus că nu mai aveți nevoie de serviciile mele. Eu am respectat decizia dumneavoastră.
— Știu, dar acum avem o problemă. Atelierul din oraș nu mai răspunde. Vă rog să nu ne lăsați așa.
— Eu nu am nicio problemă să fotografiez nunta. Dar vreau să vorbesc cu Dalia. Ea m-a angajat și vreau să știu dacă mă mai dorește acolo.
După câteva minute, mireasa m-a sunat. Era aproape în lacrimi.
— Aneta, vă rog să veniți. Eu nu am vrut să renunț la dumneavoastră. Mama a insistat și nu am mai știut cum să procedez. Dacă puteți să veniți, mi-ați salva ziua.
— Vin, Dalia. Dar vreau să te liniștești. O să avem timp să facem fotografii frumoase.
Am luat aparatul din mașină, obiectivele și cele două blițuri pe care le pregătisem pentru eveniment. Am verificat bateriile, cardurile și setările, apoi am pornit spre casa miresei.
Când am ajuns, în curte era deja agitație. Câteva rude aranjau mesele, cineva căuta florile pentru buchet, iar Dalia stătea în camera ei, îmbrăcată într-un halat alb. Când m-a văzut, a venit să mă îmbrățișeze.
— Vă mulțumesc că ați venit!
— Acum nu mai plângem. Avem treabă.
Stela a apărut în prag. Nu părea deloc mulțumită, dar nici nu mai avea aceeași siguranță din ziua precedentă.
— Sper că aveți tot ce vă trebuie, a spus ea.
— Am tot echipamentul pregătit, doamnă. Haideți să ne ocupăm de mireasă.
Mi-am început treaba. Am fotografiat pregătirile, rochia așezată lângă fereastră, buchetul și mâinile femeilor care o ajutau pe Dalia să se îmbrace. Nu am cerut nimănui să pozeze inutil. Am așteptat momentele firești și am făcut câteva portrete atent construite.
Stela mă urmărea din când în când.
— Nu vreți să faceți și câteva fotografii cu decorul? Avem flori comandate special și am plătit destul de mult pentru ele.
— Sigur că da. Le fotografiez și pe acestea. Dar vreau să surprind și oamenii, nu doar lucrurile cumpărate pentru nuntă.
La un moment dat, am văzut-o pe bunica miresei stând singură pe un scaun, lângă ușa camerei. Era o femeie micuță, îmbrăcată într-un costum bleumarin, care privea spre nepoata ei fără să spună nimic.
Am făcut câteva fotografii în timp ce Dalia s-a apropiat și i-a luat mâinile.
— Bunico, vii să mă ajuți cu voalul?
Bătrâna s-a ridicat cu grijă și a aranjat marginea voalului. În clipa aceea, Dalia a început să plângă, iar bunica a îmbrățișat-o.
Am fotografiat totul fără să le întrerup.
— Așa ceva nu puteam să regizez nici dacă încercam, i-am spus miresei după ce s-au liniștit.
Dalia a zâmbit și mi-a mulțumit.
Înainte să plecăm spre biserică, am observat o fotografie veche pe peretele holului. Era o mireasă îmbrăcată într-o rochie simplă, lângă un bărbat în costum închis la culoare. În spatele lor se vedea poarta unei gospodării, împodobită cu flori de grădină.
M-am oprit.
— Doamnă Stela, fotografia aceasta este de la nunta dumneavoastră?
Femeia a privit spre perete.
— Da. De foarte multă vreme.
Am zâmbit.
— Eu am fost acolo.
S-a întors brusc spre mine.
— Cum adică?
— Soțul meu, Emil, a făcut fotografiile de la nunta dumneavoastră. Eu îl ajutam atunci. Îmi amintesc ziua aceea. A fost o nuntă frumoasă.
Stela a privit din nou fotografia.
— Nu știam că erați și dumneavoastră acolo.
— Eram mai tânără. Am stat lângă el și am pregătit luminile. Țin minte că mirele dumneavoastră a venit de câteva ori să întrebe dacă avem nevoie de ajutor.
Stela și-a coborât privirea.
— Soțul meu a murit acum șase ani. Fotografia aceasta este una dintre puținele în care suntem amândoi tineri.
Am înțeles atunci că nu era doar un obiect vechi pentru ea.
— Emil păstra copii după evenimentele importante. Este posibil să mai am și eu una în arhivă.
— Chiar mai există?
— Nu vă pot promite până nu verific. Dar o să caut.
Nu am mai avut timp să discutăm. Dalia trebuia să plece spre biserică, iar eu mi-am luat echipamentul și am continuat să fotografiez.
La biserică, am lucrat fără pauză. Am surprins sosirea mirelui, emoția părinților, momentul în care Dalia a intrat alături de tatăl ei și privirea bunicii care nu-și putea ascunde lacrimile.
La restaurant, am fotografiat mesele, dansul mirilor și rudele care se îmbrățișau. Am făcut și câteva portrete de familie, iar la cererea Daliei am pregătit un cadru cu cele trei generații: bunica, mama și mireasa.
Stela a stat la început puțin încordată. Apoi și-a prins mama de braț și s-a apropiat de fiica ei. Pentru câteva secunde, toate trei au rămas nemișcate, privind spre aparat.
Am făcut mai multe fotografii, inclusiv una în care bunica râdea, iar Dalia își sprijinea capul de umărul mamei.
— Aceasta este foarte frumoasă, a spus Stela când i-am arătat-o pe ecran.
— Și mie îmi place. Se vede că sunteți fericite.
După nuntă, am lucrat câteva zile la selecția și prelucrarea imaginilor. Am pregătit albumul și am trimis Daliei câteva fotografii pentru verificare.
Într-o după-amiază, Stela a venit la studioul meu. Nu mai era îmbrăcată elegant, ci purta o haină simplă și ținea în mână o fotografie veche.
— Am vrut să vă aduc aceasta. Este singura copie pe care o mai avem de la nunta noastră. Mi-ați spus că ați putea găsi una în arhiva dumneavoastră.
Am luat fotografia și am privit-o. Era aceeași imagine pe care o văzusem în holul casei. Pe spate, Emil scrisese cu creionul data evenimentului și numele mirilor.
— O să caut negativele. Cred că le mai am într-o cutie, împreună cu arhiva din anii aceia.
Stela s-a așezat pe scaunul din fața biroului.
— Vreau să vă spun ceva, doamnă Aneta. Când am venit la dumneavoastră, am fost nedreaptă. Mi-a fost rușine de nunta mea. Eram săraci, aveam o rochie simplă și am făcut petrecerea în curtea părinților mei. Ani întregi am crezut că fata mea merită ceva mult mai frumos decât am avut eu.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Am vrut să aibă fotografii de la un atelier cunoscut, să nu se vadă că nunta a fost într-un sat. Nu m-am gândit că poate tocmai lucrurile acestea sunt cele mai frumoase amintiri.
— Nu este nimic rușinos în felul în care v-ați făcut nunta, doamnă Stela. Fiecare familie face atât cât poate. Important este cine vă stă alături în ziua aceea.
Și-a șters ochii cu un șervețel.
— Când am văzut fotografia cu mine, mama și Dalia, mi-am dat seama că am greșit. În fotografia aceea nu se vede cât au costat florile sau cât de scumpă a fost rochia. Se vede că suntem împreună.
Am găsit negativele câteva zile mai târziu. Emil păstrase cu grijă arhiva, iar fotografia Stelei era acolo, între alte imagini de la nunta ei. Am făcut o copie nouă, am restaurat-o cu grijă și am pus-o într-o ramă simplă.
Când a venit să o ridice, Stela a ținut fotografia multă vreme în mâini.
— Vreau să o pun lângă fotografia de la nunta Daliei, mi-a spus.
Mi-a mulțumit și pentru albumul fiicei sale, apoi mi-a cerut să o fotografiez și pe ea alături de mama ei, într-o zi în care să nu se grăbească nimeni.
Am acceptat.
La plecare, s-a oprit în prag și s-a întors spre mine.
— Să știți că nu am mai sunat atelierul din oraș. Nici nu am mai vrut să aflu de ce nu au venit. Cred că am avut noroc că ați fost aproape.
Am zâmbit.
— Eu cred că ați avut noroc că fiica dumneavoastră a știut ce fotografii își dorește.
După câteva săptămâni, albumul Daliei a ajuns la familie. Pe prima pagină era fotografia celor trei generații, iar la final am inclus și câteva imagini cu bunicii și rudele care participaseră la nuntă.
Stela a ales pentru sufragerie fotografia în care își ținea fiica de braț, lângă mama ei.
Nu m-a mai întrebat niciodată dacă fotografiile mele sunt suficient de moderne pentru o nuntă de oraș.
Uneori, când trec prin sat și văd o nuntă în curtea unei case, îmi amintesc de ziua aceea. Și mă gândesc că o fotografie bună nu devine mai frumoasă doar pentru că a fost făcută într-un salon scump sau de un atelier cu un nume cunoscut.
Rămâne frumoasă dacă oamenii din ea au avut un motiv adevărat să zâmbească.