Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ceapa în mână, în hol, cu Andrei în pijama lângă mine și cu soacra mea în ușa bucătăriei. Soneria a sunat din nou, tare.
Andrei s-a dus să deschidă. Era vecina de la doi, doamna Viorica. Venise cu o farfurie cu sarmale, să ne dea de Moș Nicolae. A văzut ceapa din mâna mea și s-a oprit.
— Ce faceți voi aici, fetelor? a întrebat ea, zâmbind. V-a adus Moșul ceapă?
Soacra mea s-a făcut roșie la față. A luat farfuria din mâna vecinei și a zis repede:
— Mulțumim, Viorica, dar noi tocmai mâncam. Mai vorbim.
A închis ușa. Vecina a rămas afară. În casă s-a făcut liniște. Se auzea doar ceasul din sufragerie.
M-am așezat pe banca din hol. Burta mă strângea. Nu de la copil. De la nervi. Andrei s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Alina, mi-a zis el încet, aseară mama a auzit o conversație. Nu toată. Doar o parte. Și și-a imaginat restul.
— Ce conversație? l-am întrebat eu.
— Cu constructorul, a zis Andrei. M-a sunat ieri și mi-a zis că apartamentul e gata mai devreme, chiar înainte de Crăciun. Eu i-am zis: „Perfect, plecăm de aici, în sfârșit scăpăm”. Tu erai în baie. N-ai auzit. Mama era în hol. A auzit doar „plecăm” și „scăpăm”.
M-am uitat la soacra mea. Stătea pe scaunul din bucătărie, cu capul în jos. Pentru prima oară de când o știam, nu mai avea vocea tare. Avea vocea obosită, de femeie care a plâns toată noaptea.
— Am crezut că vă bucurați că scăpați de mine, a zis ea. Că abia așteptați să plecați și să mă lăsați singură aici, de Crăciun. După ce a murit bărbatu-meu, am rămas singură în casa asta. Cinci ani am mâncat singură la masă. Tu ai venit, Alina, și casa iar a fost plină. Se auzea copilul, se auzea Andrei râzând. Am crezut că dacă plecați, rămân iar singură.
Nu am mai zis nimic. M-am uitat la ceapa din mâna mea. Nu mai era o batjocură. Era frica unei femei de 62 de ani care nu știa cum să spună: „Mi-e frică să nu rămân singură”.
Andrei s-a ridicat și s-a dus la maică-sa. I-a pus mâna pe umăr.
— Mamă, nu plecăm ca să te lăsăm singură. Plecăm pentru că avem casa noastră. Dar de Crăciun venim aici. Și după ce se naște copilul, venim în fiecare duminică. Nu te lăsăm.
Soacra mea a dat din cap, dar nu se oprea din plâns. Atunci a făcut ceva ce nu mă așteptam. S-a dus în dormitor și s-a întors cu o plasă mare de rafie, pe care o ținea ascunsă sub pat.
— Am vrut să vă dau asta de Moș Nicolae, a zis ea. Dar după ce am auzit ce am auzit, am zis că nu mai meritați.
A pus plasa pe masă și a deschis-o. Înăuntru erau lucruri pentru bebeluș. Un pulover roz, moale. Două body-uri. O păturică galbenă, tricotată de mână. Și un plic.
— Păturica am făcut-o eu, a zis ea. În fiecare seară, de când ai venit tu aici, am tricotat la ea. Voiam să i-o dau nepotului meu când se naște. Și în plic sunt 2000 de lei. I-am strâns din pensie, ca să vă ajute la apartament. Dar aseară, când am auzit că vreți să scăpați de mine, am zis că nu mai meritați nimic. Și ți-am pus ceapa.
Am început să plâng și eu. Nu de supărare. De rușine. Pentru că eu, în trei zile, nu o întrebasem niciodată de ce tace. Am crezut că e rea. Ea, în trei zile, nu mă întrebase niciodată dacă plecăm de tot. A crezut că e părăsită.
— Mamă, i-am zis eu, m-am ridicat greu de pe bancă și m-am dus la ea, eu nu vreau să scap de dumneavoastră. Eu vreau să scăpăm de igrasie, de frig, de apartamentul ăla inundat. De dumneavoastră nu vreau să scap. Dacă vreți, vă fac o promisiune. De Crăciun facem masa aici, la dumneavoastră. Dar în casa noastră, când ne mutăm, nu-mi mai puneți ceapă în ghetuțe. Îmi puneți bomboane, ca la toți. Bine?
Ea a dat din cap și a zâmbit printre lacrimi. A luat ceapa de pe masă și a aruncat-o în coșul de gunoi.
— Bine, a zis ea. Bomboane. Și să știi că puloverul roz l-am cumpărat acum două săptămâni. Îl țineam ascuns ca să nu-l vadă Andrei și să-mi spună că mă grăbesc.
În seara aia, am mâncat sarmalele vecinei împreună, la masa din bucătărie. Soacra mea a pus bomboane în ghetuțele mele, lângă pulover. Nu mi-a mai spus niciodată că plâng din cauza mea.
De Crăciun, am făcut masa la ea. Eu am făcut sarmalele. Ea a făcut cozonacul. Și când ne-am mutat înapoi în apartamentul nostru, în ianuarie, prima persoană pe care am invitat-o la noi a fost ea. I-am pus ghetuțele în hol, la noi, ca să știe că are loc.
Pentru că am înțeles atunci ceva. Uneori, oamenii nu te jignesc pentru că te urăsc. Te jignesc pentru că le e frică să nu-i părăsești. Și dacă le arăți că nu-i părăsești, ceapa se transformă în bomboane. Și pătura galbenă, tricotată noaptea, pe ascuns, rămâne cea mai scumpă avere a copilului tău.