Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doctorul Radu s-a uitat la buzunar, apoi și-a trecut mâna peste cusătura proaspătă. A introdus două degete înăuntru și a scos o foaie mică, împăturită în patru.
— Asta este? l-a întrebat pe băiețel.
Luca a dat din cap.
— Da. Este desenul pe care vi l-am făcut ieri. Credeam că l-ați pierdut.
Doctorul a desfăcut hârtia cu grijă. Era un desen colorat cu creioane, în care apărea un băiețel într-un pat de spital, alături de un medic îmbrăcat în halat alb. Deasupra lor era un soare mare, iar în partea de jos copilul scrisese, cu litere inegale: „Mulțumesc că nu m-ați lăsat singur când mi-a fost frică”.
Radu a rămas cu privirea asupra desenului. Și-a amintit că Luca i-l dăduse după o investigație de care copilul se temuse foarte tare. Îl împăturise și îl pusese în buzunar, hotărât să-l păstreze. În graba din timpul programului, uitase complet de el.
— Doamna Florentina, ați găsit desenul acesta în buzunar?
— Da, domnule doctor. Ieșea puțin prin căptușeală. Am avut grijă să nu-l pierd și l-am lăsat acolo. Nici nu l-am desfăcut.
Radu s-a uitat din nou la desen, apoi la mine. Pentru prima dată de când începuse discuția, părea că nu mai știe ce să spună.
— Am greșit. V-am acuzat fără să vă întreb ce s-a întâmplat. Îmi pare rău.
— Nu trebuia să mă acuzați în fața tuturor. Puteați să mă întrebați și v-aș fi explicat.
— Aveți dreptate. M-am grăbit și am tras o concluzie fără să verific nimic.
Asistenta care asistase la discuție a intervenit:
— Domnule doctor, doamna Florentina repară de ani întregi lucrurile personalului. Dacă vede un buzunar rupt sau un nasture desprins, le ia și le coase când are timp. Nu a cerut niciodată bani pentru asta.
Radu s-a întors spre ea.
— Chiar faceți toate acestea de atâta timp?
— Nu chiar toate. Când am timp și când văd că se poate repara ușor, mă ocup. Am lucrat înainte într-un atelier de confecții. Mi-a rămas deprinderea.
— Și de ce nu mi-a spus nimeni?
— Pentru că nu am făcut-o ca să mă vorbească lumea, domnule doctor. Eu am serviciul meu, îmi fac treaba și, dacă pot ajuta cu ceva, ajut.
Radu și-a îndreptat halatul și a privit cusătura.
— Ați făcut o treabă foarte bună. Nici nu se observă că buzunarul fusese rupt.
— Am întărit și colțurile. Acolo se destramă cel mai repede.
Copilul a început să zâmbească.
— Acum puteți să păstrați desenul în buzunar, domnule doctor. Nu mai cade.
Radu a râs și a împăturit hârtia cu grijă.
— Ai dreptate, Luca. De data aceasta îl păstrez bine.
Am luat căruciorul și am ieșit din salon. Nu mă mai simțeam la fel de supărată, dar nici nu puteam să uit felul în care fusesem acuzată. Nu aveam nevoie de laude, însă mă așteptam ca un om care lucra într-un spital să știe că trebuie să întrebe înainte să judece.
În zilele următoare, Radu m-a salutat de fiecare dată când ne întâlneam pe coridor. Nu mai făcea glume despre oamenii de la spălătorie și, când avea nevoie de ceva, vorbea politicos cu toată lumea.
Într-o după-amiază, am găsit-o pe asistenta de la pediatrie în spălătorie. Avea în mână o cămașă mică de copil, cu un nasture lipsă.
— Florentina, crezi că se mai poate repara? Este a lui Luca. Mama lui a spus că nu are alta potrivită pentru externare.
Am luat cămașa și am verificat materialul. Era încă bună, doar nasturele lipsea, iar o cusătură de la mânecă se desfăcuse.
— Se rezolvă. Dar să nu-mi mai aduceți toate hainele din secție, că nu am deschis atelier aici!
Asistenta a râs.
— Știu, știu. Doar când poți și dacă vrei.
Am reparat cămașa în pauză și am pus-o deoparte. Când a venit mama băiatului să o ia, mi-a mulțumit de mai multe ori. Mi-a spus că Luca era foarte atașat de hainele lui și că se bucura să le poată purta din nou.
După câteva zile, doctorul Radu a venit la spălătorie. Nu mai era grăbit ca în dimineața în care mă acuzase.
— Doamna Florentina, aș vrea să vă mulțumesc încă o dată pentru ce ați făcut cu halatul. Și să-mi cer scuze pentru felul în care m-am purtat.
— Am înțeles că v-ați grăbit, domnule doctor. Dar să nu mai faceți asta cu altcineva. Nu toți oamenii care lucrează aici au posibilitatea să se apere în fața unui medic.
A încuviințat.
— O să țin minte. Știți, sunt nou pe secția aceasta și încă încerc să mă obișnuiesc cu toate. Dar asta nu justifică felul în care am vorbit.
Am apreciat că nu încerca să găsească scuze.
— Important este să nu se repete.
În săptămâna în care Luca a fost externat, băiatul a venit la spălătorie împreună cu mama lui. Purta cămașa reparată și ținea în mână o foaie nouă.
— Doamna Florentina, v-am făcut și dumneavoastră un desen!
Mi l-a întins cu ambele mâini. Erau desenate o femeie cu un ac și un fir de ață, un halat alb și un băiat care zâmbea lângă ele.
— Acum sunteți și dumneavoastră în poveste, mi-a explicat el.
Am râs și l-am îmbrățișat cu grijă.
— Să crești mare și sănătos, Luca! Și să nu mai ajungi prea curând pe aici.
— Dar dacă mai rup o haină, pot să vin la dumneavoastră?
— Poți, dar sper să nu fie nevoie!
În aceeași zi, am găsit în vestiar un pachet mic. Era de la doctorul Radu. Înăuntru se afla o trusă de cusut, cu ace, ață în mai multe culori, nasturi și o foarfecă bună. Deasupra era un bilețel: „Pentru mâinile care repară lucruri fără să ceară nimic. Cu mulțumiri, Radu”.
Am zâmbit, dar nu am păstrat trusa doar pentru mine. Am pus-o în dulapul spălătoriei, alături de cutia mea veche, ca să o putem folosi când era nevoie.
Au trecut câteva luni. Într-o dimineață, când am intrat în vestiar, am găsit un halat alb așezat pe scaun. Avea un nasture desprins și o mică ruptură lângă manșetă. De data aceasta, lângă el se afla un bilețel scris de doctorul Radu: „Doamna Florentina, dacă aveți timp, mă puteți ajuta? Mulțumesc!”
Am luat halatul și am zâmbit. Nu pentru că îmi ceruse ajutorul, ci pentru că învățase să o facă respectuos.
Am cusut nasturele, am întărit manșeta și l-am pus înapoi pe scaun. Nu aveam nevoie să mă considere cineva important. Îmi era suficient să nu fiu judecată înainte ca omul să afle cine sunt.
Iar desenul lui Luca l-am păstrat într-un sertar din spălătorie, lângă cutia cu ață. De fiecare dată când îl vedeam, îmi aminteam că uneori cele mai mici lucruri pe care le facem pentru ceilalți rămân în sufletul lor mult mai mult decât ne imaginăm.